Acum cateva saptamani am inceput sa scriu la un viitor roman. Am mai scris povestiri mai scurte care au fost destul de apreciate de profesori pentru actiune dar mi s-a spus ca am probleme la limbaj. Insa de la acele pareri a trecut ceva timp, mai precis aproape 2 ani. Acum nu prea stie multa de lume de acest roman si nu stiu daca sa continui sa scriu sau nu. Si de aceea m-am decis sa pun aici primul capitol pentru ca sa-mi spuneti voi ce parere aveti.





"Priveam in jur. O camera mare, excesiv mobilata. Pereti tapetati cu postere invechite. Haine azvarlite peste tot. Intr-un colt, un birou clasic de un visiniu aprins care nu se potrivea nicicum camerei de o dezordine adolescentina. O camera ciudata dar normala pentru o persoana pe care obisnuiam sa o cunosc.

E camera unei persoane cunoscute pana acum ceva timp. E camera pe care nu am mai vazut-o de doar patru luni. E camera mea.

Imi fac loc pentru troler si imi gasesc un scaun mic de lemn pe care sa ma asez. Fragmente de amintiri recente imi revin in minte. Si se retrag, si revin, si. De ce …? Cum …? Cum de toate aceste lucruri s-au intamplat. De ce mi-au facut asta? De ce m-au facut sa nu-mi recunosc propria camera?"

Foarte multe intrebari imi treceau prin minte la acel moment. Dar nici un raspuns. Era ziua in care dupa incercarile repetate date de viata, mai ales in plan familial dar si in plan social, ma intorceam acasa. Tatal meu murise subit in timpul unei convorbiri la telefon. Apoi mama, deprimata din cauza decesul acestuia, a ajuns in spital din cauza excesului de bauturi alcoolice. Acolo a fost diagnosticata cu cancer, dandu-i-se doar o luna de trait. Iar eu, fiind in mijlocul acestei tragedii am preferat sa plec. Dar din cauza fricii care ma urmarea pretutindeni, neavand intotdeauna un motiv, am fost gasita la marginea orasului de catre un turist francez care se indrepta spre cabana unde avea sa-si petreaca vacanta. De acolo am ajuns la un psihiatru care m-a ajutat sa-mi depasesc frica si ma convins ca totul va fi bine.

Ai putea spune ca e o adevarata tragedie dar, acum mi se pare amuzant. Sau poate ca psihiatrul acela inca nu si-a terminat treaba cu mine. In fine, nu e ceva prin care trece oricine dare eu sunt fericita ca mi s-a intamplat. Inainte de aceste intamplare eram intr-un stadiu nu foarte bun pentru un copil de 14 ani. Tristetea era principalul sentiment cu care ma trezeam in fiecare dimineata. Schitam cate un zambet fortat pe fata de cate ori cei cu care conversam pareau enervati de faptul ca nu reactionam la glumele sau povestile pe care le relatau. Scoala? Cui ii trebuia? Eu eram deja o fata care trebuia sa fie intr-o trupa pe post de chitarist, chiar daca nici macar nu aveam o chitara. Suna ca un copil model, nu?

"Dupa cateva minute, ma ridic incet de pe scaun si ma uit nostalgic parca pentru ultima data la aceasta camera … sa-i zic dezordonata din respect pentru ca am trait in ea atatia ani. In spatele meu, o persoana respira greu. Intorcandu-ma am observant ca incadrat in tocul usii statea nemiscat Charles. Parea incordat si parca nu stia ce sa zica. Se uita la mine fix la mine, parca prin mine. M-am indrept incet spre el pana cand doar mai putin de jumatate de metru ne despartea. Inca avea aceeasi privire. Oare ce vroia? Nu voiam sa-l intreb de teama sa nu spulber aceast moment in care mi-ar putea spune mai mult decat niste cuvinte fara rost menite pentru a spulbera tacerea dintre noi.

Charles e francezul care m-a gasit ratacind la marginea orasului. Din acel moment s-a format o legatura intre noi. Dupa ce m-a ajutat in acea seara, ducandu-ma la spital, a ramas cu mine. A stat langa mine la fiecare terapie, tinandu-ma de mana de fiecare data cand amintirile imi provocau prea multa suferinta. Insa, cu toate ca era destul de ciudat faptul ca nu a mai plecat, nu am vorbit despre asta. Micile conversatii pe care el le incepea erau despre starea mea psihica sau despre temele care le primeam de la psiholog. Evita mereu intrebarile care ii invadau intimitatea sau cele care erau despre durata sederii lui cu mine. Faptul ca eu eram aproape orfana de ambii parinti, deoarece mama inca traia dar doar inca pentru cateva saptamani, sugera ca cei de la spital ar trebui sa anunte protectia copilului care ar trebui sa ma duca la orfelinat. Acesta era singurul lucru de care imi era frica. De asta era constient si Charles.

I-am mintit pe cei de la spital. Am spus ca Charles e fratele meu.

Stateam unul in fata celuilalt constienti de momentul in care ne aflam. Trebuia sa vorbim. Ochii lui, de un albastru deschis imi evitau privirea. Inca vroia sa amane aceasta discutie. Dar cat? Unde ar trebui sa stea? Acum imi dau seama ca nici macar nu stiu nimic despre el. Cum am putea sta in aceeasi casa fara sa vorbim? Nu se mai poate amana. Deschid gura dar nici un cuvant nu vrea sa iasa. Incerc inca o data.

-Te rog! Spune-mi ceva! Nu mai suport sa stam ore intregi privindu-ne fara a ne spune macar un cuvant care sa conteze. Iti multumesc foarte mult pentru ajutorul tau, pentru ca nu mai lasat singura in spital! Dar trebuie sa-mi spui ce vei face … Lacrimile ma ineacau, neputand termina propozitia. Aceste lacrimi mari si inexplicabile sunt probabil cauzate de tensiunea prea mare dintre noi sau poate doar de frustare.

Susprins de plansul meu subit isi ridica privirea. Fata lui pare confuza insa cuprinsa de o emotie profunda care as spune ca e compasiune sau poate e ceva mai mult.

-Nu … Nu stiu ce sa iti spun! sopteste el cu o romana perfecta.

-Ce? Vorbesti in limba romana?

Schiteaza un zambet scurt in locul unui da. Nu se poate sa ma fi mintit in legatura cu asta.

-Imi pare rau! Dar nu te-am mintit. Sunt francez, insa parintii mei sunt romani.

Trage aer in piept de parca s-ar pregati pentru o proba sportiva. Dar chiar se pregatea pentru ceva. Era relaxat dar inca neclintit. Nu isi mai ascundea privirea si parea mai increzator. Un sentiment ciudat m-a patruns. Avea sa-mi spuna adevarul. Aveam sa aflu cine este. Acest sentiment semana cu frica. Dar de ce sa-mi fie frica? O persoana care a facut atatea lucruri pentru o fiinta pe care nu o cunoaste nu are cum sa fie rea.

-In seara in care te-am gasit fugeam de fratele meu. Cu patru ani in urma el a vrut sa se mute in Romania dupa terminarea studiilor insa nimeni nu a vrut sa-l lase, inclusiv eu. Am stat zile intregi sa-l conving sa ramana. Am facut tot ce se putea pana cand m-am hotarat sa le zic parintilor nostri sa-i spuna ca daca se va muta nu va mai primi nimic din mostenirea familiei. Afland de toate acestea el a jurat ca daca ma va vedea in Romania va face tot posibilul sa sufar mai mult decat va suferi el cand va trebui sa munceasca oriunde pentru a se putea intretine. Deci, in acea seara am venit in Romania pentru ca dupa ce am terminat si eu facultatea am primit toata mostenirea. Am vrut sa vin I sa-I dau partea lui fara ca parintii nostri sa afle. Dar acest plan a esuat pentru ca mama l-a sunat si i-a spus ca am disparut cu banii.

- Deci ai stat cu mine pentru a nu te gasi fratele tau? intreb eu indignata, fara nici un strop de sensibilitate pentru povestea pe care tocmai mi-o spusese.

- Mi-am dat seama mai tarziu ca as putea fi mai sigur intr-un spital decat intr-un hotel …

A stat cu mine doar pentru a scapa de altcineva. Era o concluzie la care chiar nu ma asteptam. Acea legatura pe care am simtit-o eu cand m-a gasit era de fapt sentimentul de siguranta. Eu ma simteam in siguranta cu el, iar el se simtea in siguranta in locul in care am stat eu pentru doua luni. Pentru el poate chiar asta inseamna dar pentru mine … Simteam ca e altceva. El se uita curios la mine. Probabil se intreaba cum o sa reactionez intr-un final.

-Acum eu sunt aceea care nu stie ce sa zica! incerc eu sa destind atmosfera glumind.

El nu zambeste.

-Acum ce o sa faci? Dupa ce probabil fratele tau crede ca ai plecat, adica esti in afara oricarui pericol si poti pleca, vei suna la vreun orfelinat? spun eu repede.

-O spui de parca ai fi nerabdatoare sa ajungi acolo. Imi pare sincer rau ca am fost o asa proasta companie incat prefer sa mergi la un orfelinat, raspunde el amuzat.

-Stiai ca ai un zambet foarte frumos, nu? ii pun eu, realizand ca nu l-am vazut niciodata zambind.

- Ma faci sa rosesc! raspunde el sarcastic.

Ii raspund cu un ras scurt. Zambetul acela ii accentua trasaturile fetei. Il priveam de parca nu-l mai vazusem niciodata. Vrajita de zambetul lui am realizat ca avea o fata foarte frumoasa incadrata de un par blond lasat mai lung. Nu mai gandit nici o clipa la varsta lui. Arata destul de tanar, dar multe persoane trecute de 30 de ani pot lasa impresia asta. In istorisirea lui a spus ca a plecat in Romania dupa ce a terminat facultatea.

-Ma examinezi? intreaba el observand privirea curioasa cu care il cercetam.

- Deci, daca tot te-ai hotarat sa fii sincer in seara aceasta … Ce varsta ai? Intreb eu un pic timid, trecand peste intrebarea lui.

-25. Iar tu ai 17 deci daca nu suntem cuminti in seara asta tu chiar ai sa mergi la orfelinat iar eu la inchisoare!

-Ce? Intreb eu surpinsa.

-Am glumit! Dar tu in loc sa te gandesti la locul in care vei sta in urmatorul an te intereseaza varsta mea?

-Astept sa-mi zici ce vei face tu.

-Acum as vrea sa dorm. Sunt obosit de la dormitul in masina. Crezi ca pot sa stau aici peste noapte?

-Si imi zici mie ca evit subiectul …

-Imi pare rau.

Dupa ce astepta cateva minute, se intoarce si se indreapta spre iesire.

-Parca vroiai sa dormi aici? Il strig eu aproape cand iese pe usa.

-Am crezut ca nu vrei sa stau! Adica nu ai spus nimic …

-Ma gandeam doar la locul unde vei dormi. Sunt doar trei camerain casa dintre care in sufragerie nu am canapea iar in camera parintilor mei nu te las a dormi.

Din spusele mele reiesea o concluzie evidenta la care asteptam raspunsul lui Charles. Chiar nu stiam de ce faceam asta. De ce invitam un necunoscut in casa mea … in camera mea.

-Te comporti de parca parintii tai sunt plecati de acasa si tu poti sa iti petreci timpul cum vrei … cu cine vrei.

-Ti-am prezentat optiunile. Nu ti-am insinuat nimic!

Charles se lasa convins ai accepta singura camera care era disponibila pentru el in acea noapte."



E destul de lung dar mersi daca ati citit tot si imi cer scuze daca mi sunt cateva greseli prin text.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook