Aristotel a avut sentimentul ca în acest domeniu, al logicii, îl depasea pe maiestrul sau. El avea exigente logice mai adânci, fiind chinuit de faptul ulterior al „minciunii", de greutatea de a face din ratiune un instrument al adevarului, al stiintei.
Studiul Analiticii prime este acordat silogismului. Acest termen, „silogism", este consacrat de Aristotel, desi mai fusese folosit si de Platon, dar nu în sensul aristotelic. Silogismul ca forma generala a rationamentului, nu functioneaza doar în stiintele necesarului si ale universalului, în acele stiinte care detin certitudinea, dar siîn discipline care poseda doar o cunoastere aproximativa (dialectica, retorica), ori o cunoastere din perspectiva opiniei.
Începutul Analiticii prime are o referinta nemijlocita la demonstratie ca metoda a stiintei. Putem afirma despre demonstratie ca este un rationament, dar nu orice silogism este o demonstratie. Silogismul exprima o legatura necesara dintre judecati care pot fi necesare sau probabile. Aristotel da silogismului un sens universal identificându-l cu rationamentul.