Am obosit! Am obosit să tin capul sus! Am obosit să mă lupt am obosit! Am obosit să simt, să visez si să sper!
Am obosit să mai închid ochii și să trec cu vederea toti oamenii care mi-au facut rău! Mă doare sufletul! Sunt goală, nu mai simt nimic! Înainte îi iertăm, apoi am început să îi urăsc, acum nu mai simt nimic! Nu mai pot! Nu mai pot să merg înainte, să sper să râd să visez! Am obosit să mai lup, să mai sper că totul va fi bine, am obosit să vad cum sunt rănită și lăsată baltă când am nevoie de ajutor! Fiecare om are o cruce de dus în viața asta, însă a mea, atârnă mult prea greu! Nu stiu cât îi mai pot face față. Atunci când un copil trebuie să se bucure de copilărie, eu plângeam si îmi doaream să nu mai exist. Am avut o viata grea! Un tata alcoolic, care mă bătea, mă umilea si mă jignea ori de câte ori avea ocazia si cu o mamă pentru care eu eram mereu singura vinovată, meritându-mi soarta. Dacă în clasele primare primeam doar o altoiala o
data cu timpul acest lucru a devenit ceva frecvent, iar altoiala s-a transformat în jigniri, bătut cu cureaua, strâns de gât, umilită, scuipată. In vacanta din clasa a 10a, vacant mare am avut parte de un episod care m-a facut să îmi doresc moartea! S-a îmbătat, a luat cutitul si a spus ca ne va omorî, noi stăm in aceeasi curte cu bunicii mamei. Băut fiind, a intrat peste ei in casă să ii bată, spunea că ii omoară. L-am ținut, m-am luptat cu el, să nu mai dea in ei si nici in mama, majoritatea palmelor, pumnilor le incasam eu. Am spus că totul trece, că a gresit, ca l-am iertat, însă nu pot! Pur si simplu mă apasa ceva si nu mai pot! Totul mi se derulează un minte, același film. Am luat bătaie, am fost data afara din casă, am dormit in frig iarna, am primit palme si jigniri, am fost ridicară de la masa, spunându-mi ca nu merit să mănânc cu el, le-am spus sa divorteze, însă nu vor. Uneori se comportă de parca nimic nu s-ar fi întâmplat. Cand am început clasa a 12a, mi-a spart buza, la mijlocul semestrului, ploua afara si am rugat o prietena să mă aduca. Cand am ajuns acasa nu era nimeni, peste 2ore au venit si ei. Au tipat la mine. Au spus că ei mă așteaptă acolo si eu umblu curvă. Mă bătut, mă trântit din pat pe podea si mi-a dat un picior in burtă. M-am ridicat si m-am apucat de învățat. Din cauza unei decaderiputernice de calciu am ajuns la spial. Cand am venit acasa, o saptamana a fost liniște. După îmi aduceau reprosuri ca nu sunt buna de nimic, ca nu invat ca sunt o rusine, ca uite vecina ce a facut si a dres iar eu nu sunt in stare de nimic. Ca abia asteapta sa pic bacul să îmi arate ei. Am luat bacul, cu o nota rezonabila 8 si un pic. Am intrat la 2 facultati. In ziua in care am aflat ca am fost admisa, am avut surpriza vietii mele. Cu tot balamucul in care traiam, prindeam curaj atunci cand prietenul meu ma facea sa rad cu lacrimi, ma facea fericita. Am avut o relatie cu ciondaneli, rasete, flori, vin, pizza, amintiri frumoase, ma completa. Chiar daca serviciul sau nu ne permitea prea mult timp sa stam impreuna, acel timp era valorificat la maxim. Cand am aflat ca am fost admisa, era fericita, nu aveam idee ca acea zi imi va schimba viata la 180 de grade. In seara aceea, am fost ceruuta de sotie. Nu imi venea sa cred, dintr-o data am primit mai mult decat m-am asteptat. Lucrurile mergeu intr-o directie buna, eram fericita, imi acceptaseam trecutul, eram impacata cu soarta si eram increzatoare, viitorul imi parea promitator. Intr-o seara de septembrie am primit cel mai negru telefon din viata mea. Persoana pe care o iubeam, cu care voiam sa imi impart viata, murise. Nu am putut sa
il vad asa. Seara am luat o fiola de pastile, nu …Am ajuns inconstienta la urgente, medicii eu crezut ca eram drogata, nu stiam nimic…. nu mai pot! Simt ca mă sufoc! Acum reallizez cat de mult m-am schimbat, cat de mult am suferit, cate persoane am pierdut, oameni care imi promiteau loialitate, oameni pe care eu ii vedeam frumosi, veseli, de incredere, s-au dovedit contrariul. Ironic nu?! Am pierdut atat de multe lucruri., timp, energie… incredere, iubire, persoana cea mai draga. Uneori stau si ma gandesc cum de mereu eu sunt cea tradata, umilita, eu sunt singura persoana care sufera, plange de durere, iar pe restul nu ii intereseaza. Am obosit sa tot caut, lupt, sper, uneori ma simt depasita de situatie … de tot. Ma simt din ce in ce mai grea, simt uneori ca durerea pe care o am inghite. De ce sunt condamnata la nefericire?! De ce?!
Am obosit lupt de aproape 20 de ani, mă lupt cu mine si am obosit, tind sa cred ca poate am ajuns la final de drum! Adesea mi-e teama ca oboseala asta o sa imi ia mintile intr-o zi. Sau ca teama asta de durere o sa ma innebuneasca de tot. Au spus ca ma internează la nebuni! Mă doare mă doare fiecare por, celula fiecare parte din inima mă doare! Fiecare particica din mine a simtit-o inzecit. Simt ca indiferent de cat de tare lupt, finalul va fi acelasi. Nu mai pot nu mai vreau! De ce?! Nu merit să fiu fericită?! Nu vreau sa fiu nevoita sa zambesc fals iar în mine urla fiecare particula. Nu vreau sa spun ca sunt bine, cand as putea sa ma numesc cadavru. Nu vreau. Nu iar! Nu mai pot...pur si simplu nu mai pot...
Ordonare:
Cronologică
E foarte trist ce ne-ai povestit. Eu unul înțeleg complet că ești la pământ în aceste momente dar niciodată nu trebuie să îți pierzi speranța. Nu am cum să îți propun să încerci să uiți sau să fii mai veselă, să găsești bucurie în lucurile mărunte...Nu am cum. Ai trecut prin multe necazuri, necazuri mari. Îmi pare nespus de rău. Singurul lucru care ți-ar readuce forța și bucuria interioară ar fi o altă persoană. Poate așa a fost dat să fie...Nu se știe ce îți rezervă viitorul deci rămâi și încearcă să lupți, chiar dacă e greu, doar încearcă. Doar încearcă să speri că totuși vei ajunge să fii fericită, vei ajunge să nu te mai gândești la clipele astea oribile prin care ai trecut. Eu unul nu te pot ajuta cu nimic în afară de aceste cuvinte care nu pot însemna prea mult în raport cu ceea prin ce ai trecut. Pur și simplu când văd asemenea lucruri, uneori sunt depășit de situație. Nu știu ce pot să zic, ce aș putea spune să te simți un pic mai bine, mai încrezătoare în ce va fi. Asta o poate face cineva pe care chiar sper să îl găsești și să ai o familie frumoasă și să dăruiești copiilor tăi condițiile și dragostea pe care tu nu le-ai avut. Îți doresc numai bine.
Răspunde
Nu pot sa spun ca stiu prin ce treci tu in aceste momente si cred ca doar tu poti sa stii ce se afla in sufletul tau. Primul lucru pe care iti zic este ca nu merita sa te sinucizi sau sa faci ceva de genul acesta. Eu consider ca fiecare om traieste in luma lui alaturi de cei dragi. Deci se pare ca tu nu mai poti sa continuui asa, deci te sfatuiesc sa uiti cat poti tu de bine acele lucruri oribile care ti s-au intamplat. Eu iti propun sa pastrezi asa toate lucrurile care iti plac si cele pe care nu le mai suporti sa te indepartezi cat mai mult de ele. Intr-un fel sa iti faci alta lume a ta in care sa nu te mai supere nimic, sa te indepartezi de persoanele care ti-au facut rau. Acum, stiu ca este foarte greu de realizat acest lucru si depinde doar de tine daca vrei sa imi asculti sfatul sau nu.
Trebuie sa recunosc ca e una dintre cele mai triste povesti de viata. Intr-adevar, ghinionul pare ca si-a facut de cap cu destinul tau. Probabil ca ai obosit si sa ti se spuna sa continui un drum pe care-l consideri fara speranta, fara o minima sansa de ameliorare. Esti obosita si de cinismul vietii care si-a facut aparitia mult prea devreme si te-a lovit cu prea mare intensitate. In majoritatea comentariilor pe care le vei citi va urma "dar...". In al meu nu va fi asa. Iti vad oboseala si disperarea, iar acestea sunt enorme. Te compatimesc. As vrea sa pot face mai mult.
Am mai mult ca tine, am trecut şi eu peste anumite lucruri, nu am suferit aşa cum probabil încă suferi dar dacă e iei totul cu nu şi nu vrei ca nimic să se întămple atunci ce vrei?
Ai mai pus întrebarea şi văd că continui să o repeţi nu mai e nimic să te mulţumească..răspunsul doar tu îl ai nimeni altcineva
Putem să dăm sfaturi să sprijinim dar atât cred că ceea ce cauţi tu se află în inima ta şi tu ştii asta prea bine
Înţeleg drama prin care ai trecut, îmi pare rău pentru tot ceea ce ţi s-a întâmplat. Ca un sfat, gândeşte-te că nu ai avut o copilărie şi o adolescenţă prea frumoasă, însă ai reuşit să stai în picioare! Ai luptat în continuare, ai găsit puterea de a merge mai departe chiar şi după decesul iubitului tău! Ceea ce nu-i un lucru minor. Focusează-te pe momentele frumoase din viaţa ta şi gândeşte-te cât de puternică eşti! Poate că ai nevoie să vorbeşti cu cineva... Îmi poţi trimite mesaj pe TPU, voi răspunde cu cea mai mare plăcere cât de repede pot.
Incep prin a spune ca povestea ta e mai mult o cale sau o incercare de a te descarca. La intrebarile pe care le-ai pus nu iti poate raspunde nimeni sau mai bine zis nu o sa aiba nimeni un raspuns concludent. Trecutul e imposibil de uitat, dar poate fi acceptat. Odata cu timpul vei merge inainte, ranile se vor vindeca. La varsta de 20 de ani ti-as recomanda sa continui facultatea si sa devi independenta. Daca facultatea ta se afla intr-un alt oras cat de cat dezvoltat, ai o sansa mare de a-ti gasi un job pentru a te intretine si de a te bucura de tinerete. Lasa in urma problemele de acasa si gandeste-te doar la viata ta. Bafta!
Uite, tututor ne pare rau pentru ceea ce s-a intamplat, dar nu dispera. Mie mi-a fost mult mai rau, adica, ambii parinti mi-au murit in fata, dar stii ce am facut? Am luptat! Asta trebuie sa faci si tu.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
