Am obosit să mi se tot repete ca stau pe banii părintelui, că studiez pe banii părintelui și mai ales într-un oraș scump din țară în ce privește chiria. Dar adevărul nu stă așa... Încă de la vârsta de 18 ani mă întrețin singură, mama necontribuind cu un leu la nevoile mele indiferent de tipul acestora. Chiar mai mult întreținerea e invers, întrucât conștientizez că, deși mama e o persoană cu handicap, și cu un salariu modest, ea nu are această posibilitate (teoretic). Îi foarte cheltuitoare, și cred că asta se datorează faptului că nu a lucrat niciodată și nu știe cât de greu se obține un ban. E conștientă, nu are probleme legate de mișcare, deci handicapul e la nivel psihic, însă sănătoasă. Revenind, lucrez, și am preferat să rămân discretă din două motive: părintele care e divorțat de mama e obligat să-mi dea pensie de întreținere și abia așteptă să mă prindă cu contractul, pentru abandonul financiar, apoi din compasiunea mamei, căci nu vreau să o fac de rușine prin faptul că nu mă mai intretine, ci eu o întrețin întrucât ea e incapabilă să trăiască o viață cu bugetul ei care pentru mine personal e suficient. Dar uneori am obosit să tot aud consecutive reproșuri. Tac și înghit. Totodată a devenit un stres să trag atât pentru bursa de performanță la facultate, pentru un salariu modest ca zilier și să știu că nu e pentru mine. Mă simt constrânsă și nu știu cum să gestionez situația.

Voi, ca copii, v-ați simțit vreodată îndatorați față de părinți în orice lucru - consum electric, hrană, găzduire etc? Eu personal, de câțiva ani, încerc să acopăr aceste cheltuieli, mai ales când revin acasă la ea. Mă simt vinovată și oarecum se vede asta și-n ochii ei

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook