Buna, de ceva timp sunt intr-o situatie ciudata...Pur si simplu nu stiu ce sa simt.
Acum ceva timp tatal meu s-a îmbolnăvit grav (acum este bine), iar mama era foarte trista din cauza asta, dar eu nu simteam nimic, doar vinovăția ca NU simteam ceva. In unele seri ascult melodii triste și incerc sa plang. Pana acum nu am iubit pe nimeni în afara de cățelușa mea, iar prieteni cu care să vorbesc nu prea am. Sa nu se înțeleagă gresit, am două prietene la care țin enorm și am încredere în ele, dar ceva ma oprește din a le spune totul. Când am fost mica nu am prea primit atenție în familie, deoarece fratele meu s-a îmbolnăvit de Cancer, iar toata atentia a fost asupra lui. Din lipsa atenției, am și facut unele lucruri regretabile pentru câștigarea acesteia din partea prietenilor, era un fel de,,Hei, sunt si eu pe aici". Nu am avut parte de bullying, dar in fiecare dimineata ma uit in oglinda si gasesc cate ceva cu care să mă descurajez. Câteodată am impresia ca gandesc prea mult. Ma intreb mereu,, Oare ce ar trebui să fac?",, Îi trebuie o îmbrățișare?". Toata lumea spune sa fi tu însuți, dar eu nu stiu cine sunt, nu stiu cum sunt sau cum ar trebui să fiu.

Gândești mult, intr-adevar, dar nu gândești productiv. Nu ca eu as gândi productiv, dar iti dau aceasta informație. Cine ești? Deocamdată un geniu neînțeles. Neînțeles de sine. Mă rog, partea cu geniu este discutabila, tu stii mai bine.
Principala ta problema e aceea ca crezi ca ce este normal este și bun. Crezi ca trebuie sa fii ca ceilalți ca sa fii o persoana bună. Nu. Nu are treaba a fi normal, obișnuit, cu a fi bun. Normal este sa te îmbeți de revelion, normal e să copiezi la teste. Da, sunt lucruri normale prin prisma faptului că sunt comune si nimeni nu ar fi surprins in vreun fel daca le-ai practica. Nimeni nu poate totuși sa argumenteze cum ca aceste acțiuni ar fi pozitive. Înțelegi? Deci nu tot ce face lumea si ce este acceptat in societate e neaparat bun, ba chiar as avea obrăznicia sa spun ca mai des lucrurile "normale" sunt spre spectrul negativ. Asta e natura umană. Daca unii oameni bocesc in preajma necazului, nu inseamna neaparat ca acest lucru este bun. Exista vreun argument pentru a plânge sau a avea emoții in astfel de situatii? Si eu am avut mustrari de constiinta din cauza lipsei de emoții. Mi s-a spun ca sunt rece. Am scris o poezie despre asta.



Închis în gândurile mele,
Închis în "ce aș da să pot",
Mă uit la mine: un netot
Îngrijorat cu ghilimele.

Și de ce cred
C-ar trebui să-mi pese,
C-ar trebui ca să m-apese
Să fiu șubred?

Și de ce simt că îmi lipsește
Empatia...
Că sunt dator să arăt mila
Care nu se mai găsește.

Și cine poate spune
Ce e corect sau nu?
Cine-ți poate da-mpăcare?
Nu doar tu?

Și doar tu știi când cauți scuze
Și când nu.
Și cine să te mai acuze.
Nu doar tu?


Trecând peste calitatile literare precare, acest poem exprima tulburarile mele interioare cât și concluzia la care am ajuns. Cred că te regăsești in ea.