Văpaia Focului
Era perioada amurgului. Soarele își trimitea ultimele raze de adio pământului.
-Cum este? ma întreabă prietena mea oarba, Miruna.
-Totul pare o văpaie de foc, un curcubeu al culorilor calde. Zarea albastră se transforma. Norii par niște dragoni care sufla foc și înghit încet încet soarele. Astrul ceresc se lasă ca în fiecare seara mâncat de marii dragoni pufoși. Vântul sufla ușor parcă dându-ți fiori reci. Pare o gura de foc gata sa te înghită. Dar soarele dispare. Văpăile se sting și lasă loc întunericului, neagra tăcere a nopții.
Miruna ascultase totul și ii părea rău ca nu poate vedea asta. Dar
tot ce putea face era sa audă ce-i zic eu. Totul i se părea un vis de nedeslușit. Pentru ea nu exista lumina răsăritului care ne scoate pe noi din întuneric. Pentru ea, bezna nopții e eterna.
TeBeX întreabă: