Am si eu nevoie de o compunere.
Da stiu, ca site-ul nu face teme dar e ceva urgent.
Trebuie sa fac descrierea unui tablou nocturn plecand de la niste versuri din Dan, capitan de plai. Si imi trebuie cam 20 de randuri.

Amice, profesorii ăştia ai voştri sînt pe undeva cam cu mintea în colţuri.
Nu - mi imaginez cam ce fel de compunere a unui tablou nocturn ai putea concepe ( pornind taman de la "Dan, căpitan de plai"), acolo unde se admit nişte licenţe poetice şi să spui că luna dădea un strop de lumină care să anime într - un fel peisajul ( în nopţile senine cînd luna dă puţină lumină). Că altcumva, într-un decor rustic, să zicem, îţi dai cu degetele în ochi şi nu vezi nici la doi paşi. Nu mai zic şi de relieful locului, unde nu calci pe un teren drept ca pe asfaltul unei străzi. Pur şi simplu te afli exact ca într-o încăpere, chiar şi a ta de acasă fiind, unde nu ai curaj să faci mai mult de 3 - 4 paşi.
Ia încearcă matale să închizi ochii şi să faci cîţiva paşi în jur aşa cu ochii închişi. Ori te opreşti ( instinctul de conservare al omului) ori deschizi ochii.
Îmi amintesc că în urmă cu vreo 35 de ani trebuia să merg la gară, la un tren de noapte şi în zona unde mă aflam eu s- a închis pentru vreo 15 minute lumina ( era un exerciţiu anunţat) şi pe stradă şi de la toate blocuril şi locuinţele. Ei bine, după cîţiva paşi am renunţat şi am aşteptat să se aprindă luminile.
Drept urmare nu pot înţelege ce ai putea spune într - o compunere cu un tablou nocturn.
Ai nevoie de o imaginaţie cu adevărat luxuriantă şi plină de experienţă pentru a putea concepe asemenea text.

Priveste!
E noapte instelata, e calda, linistita si impanzita de lumini sclipitoare.
Priveam cum luna incalzea locul de sub salcia de la mal, locul unde eu stateam acuma iar gandurile imi zburau ca stelele cazatoare. Ma gandeam la acei ochi, sclipitori ca stelele, de un albastru deschis spre alb, ca culoarea cerului pe post de zi si culoarea parului ca cerul noptii. Simteam cum luna imi emana caldura, aceeasi caldura ce imi incalzea corpul imbratisarile lui, celui pe care il iubeam. Obisnuiam sa stam sub aceasta salcie, sa aruncam pietre in luna ce se scufunda mereu in apa. Obisnuiam sa numaram stelele, si sa ne amintim ca tot atatea zile a fost intre noi 2 o dragoste pura, neprihanita. Cand luna isi arata zambetul, asa, inclinat cum era, imi aminteam de fiecare data acelasi zambet care era pe chipul lui, fara de care nu ma puteam lipsi nici o zi. Vantul ce trecea prin frunzele de salcii, ca un vuiet linistit, imi amintea de vocea lui suava si de vorbele sale tandre. Noaptea se lasa tot mai tare peste sat. In gand treceau cu aceeasi graba gandurile ca si stelele cazatoare din acest moment magic, induiosator. Natura celesta imi amintea de fiecare parte din el. Din pacate insa, el nu ma mai iubeste asa cum a fost candva. Totul a trecut, dar sentimentele mele inca raman a fi pure faţă de el.
Noptile mereu mi se pareau momentele infinite ce ni le acorda viata doar pentru noi doi. Din pacate, ma inselasem.