Am vazut aici multe discutii despre sinucideri si cum acestia ar fi niste lasi. Eu as vrea sa va marturisesc ceva si sa va demonstrez ca nu e asa. In primul rand sinucigasul e demn pentru ca nu ii e rusine cu ceea ce este. Asa cum mie nu-mi va fi rusine sa spun ceea ce simteam atunci.Sunt noua pe aici sper sa nu deranjeze pe nimeni cu palavragelile mele.
Eu sunt primul sinucigas afon si mort in viata. De abia eu am fost lasa, pentru ca nu mi-am dus la capat telu l. Am mai pus aici recent o intrebare in care am trecut in linii mari viata mea. Sa le luam pe rand. Am 18 ani si pot sa spun ca uneori simt ca am ajuns la capatul puterilor, ca viata nu e pentru mine, ca eu nu pot sa fiu de aici, unde ceilalti sunt fericiti. Si continui sa merg asa ca o frunza moarta de timpuriu, sa ma perind si eu prin lume. Intotdeuna am fost complexata de aspectul meu fizic, mi s-a spus ca sunt urata(chiar daca cei dragi neaga lucrul asta) eu il stiu si il simt.Corpul e meu e pot sa zic perfect, chipul e problema. Nu am avut un prieten si toate acele mici bucurii ale adolescentei au trecut pe langa mine fara sa ma atinga. Cand sunt intrebata de diverse fete pe care le cunosc daca am avut prieten eu trebuie sa-mi rasucesc cutitul in rana, sa plec capul si sa spun cu zambetul pe fata si cu o durere imensa, Nu. Parintii mei se cearta incontinuu, tatal meu e un adevarat tiran. Mama mea e injosita mereu, acceptand batai si infidelitate din partea lui. Eu am stat mereu cu frica in san sa o apar pe mama sa nu fie batuta si sa nu ajunga la spital sau sa fie omorata.Am un frate de 9 ani care este singurul pentru care lupt. El ma oprit de multe ori de la tentativa mea de sinucidere. Pana aici totul negru. Asa am ajuns sa nu mai am sperante. Acesta e sinucigasul un om fara speranta, un,, inger cu aripi frante", un om in viata caruia nu mai ajunge niciun ecou. Imi aduc aminte ca atunci am incercat sa plang, sa uit, dar totul imi amintea de mediocritatea mea. Incercam sa ies cu colegii, prietenii la plimbare, padure, majorate. Dar eu ramaneam in afara lor pentru ca nu puuteam sa zambesc ca si ei liber, fara oprelisti. In spatele acelei sfortari de a zambi se afla o durere imensa. Intrebari de genul: de ce nu am o familie normala, de ce nu pot fi ca prietenele mele fericite cu cineva alaturi ramaneau fara raspuns si imi accentuau rana. Apoi a aparut din senin gandul suicidului. Eram obsedata de tairea venelor, dar cum am spus nu aveam curaj. Vroiam sa mor rapid si sigur, fara durere.Imi imaginam cum as arata moarta si plangeam singura, ma distrugeam lent. Vroiam sa lupt dar cand incercam ma izbeam de un vid, ma simteam tolerata si nu acceptata.Am avut langa mine o prietena foarte buna care m-a ajutat enorm si imaginea fratelui meu care ar ramane singur in aceasta lume in care traiesc eu, m-au oprit. Asa incet incet mi-am acceptat soarta. Acum nu ma simt bine dar cel putin ma gandesc ca sunt altii care sufera poate mai mult decat mine si incerc sa ii ajut. Unii ar spune ca vai, ai vrut sa te sinucizi, sa faci un pacat dar in acele momente nu mai conteaza absolt nimic.Propria durere acopera tot, nu ai cum sa scapi; caci suicidul e un adevarat labirint; nu e o lasitate sa fii sfarsit si sa decizi tu cand vrei sa sfarsesti; esti doar un om care are nevoie de cineva sau ceva care sa-l tie in viata.De acea as vrea sa iau din durerea tuturora care trec sau au trecut prin asta, sa stie ca nu sunt singuri. Si pentru ceilalti fericiti, apreciati ceea ce aveti.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook