De ceva vreme, mai exact o luna si jumatate, aproape doua, am stari usoare de tristeste. Nu sunt de fel o persoana melancolica. Sunt genul de persoana rece si distanta de pe dinafara, dar pe dinauntru sunt chiar sensibila, insa nu imi place sa arat asta.
Ziua decurge totul bine, sunt foarte vesela, comunicativa, uit de toate, dar odata ce ajung acasa si sunt singura incep sa ma gandesc la toate lucrurile pe care le-am facut, lucruri triste si anumite intamplari nefericite din viata mea, printre care si niste probleme de sanatate (nu foarte grave, dar care ma afecteaza psihic). Nu am ganduri sinucigase, chiar imi place viata, dar cateodata imi vine pur si simplu sa plang fara motiv, ma simt in plus, de parca as fi o povara pentru cei din jur si ma retrag (imi pun castile in urechi si nu mai comunic) pana cand totul revine iarasi la normal. Cateodata chiar nu am pofta de mancare, dar asta nu tine mult. Ce sa fac ca sa evit aceste stari de tristete? Ma gandeam sa consult un psiholog deoarece am auzit ca este de ajutor sa vorbesti cu cineva specializat despre problemele tale, dar ce altceva as mai putea incerca? Tin sa mentionez ca am 15 ani si de aceea mi se pare putin anormal sa am aceste stari. Am discutat cu mama despre asta foarte putin, i-am spus in gluma ca nu am nimic deoarece nu vreau sa o ingrijorez (este o persoana deschisa la minte, nu avem probleme de comunicare). Voturi si fundita. Multumesc anticipat!
Nu este nevoie sa te ingrijorezi, chiar deloc! Ceea ce ti se intampla tie, se intampla multora dintre adolescenti pentru ca aceasta este perioada schimbarilor, nu numai din punct de vedere fizic, ci si psihic.
Este o perioada in care incepi sa privesti in jurul tau cu alti ochi, si sa iti formezi propriile idei asupra a tot ce te inconjoara, mai precis, incepe sa se contureze personalitatea ta.
Adolescentii mai sensibili pica de multe ori in "borcanul cu melancolie", tocmai pentru ca simt nevoia de a gandi asupra unori lucruri, aparent fara importanta, dar acesta este unul din procesele prin care isi formeaza caracterul, si iese in evidenta propriul EU.
Spui ca relatia dintre tine si mama ta este foarte deschisa, esti norocoasa, nu toti adolescentii au parte de asa ceva! Ca atare, profita de faptul ca ai o comunicare buna cu mama ta, si povesteste-i cat mai des despre orice lucru care te framanta, pune-i intrebari fara nici o jena, e momentul in care iti poti face din ea cea mai buna prietena, e perioada in care relatia dintre voi se va suda si mai mult.
Cat despre psiholog, nici nu se pune problema, nu suferi de nici un dezechilibru ce ar necesita o consultatie, esti doar o ADOLESCENTA sensibila!
Răspunde
Ordonare:
După relevanţă
Mai intai pune mana si baga mancare in tine.nu stiu? ai pofta de dulciuri? daca da e clar ca iti lipsesc vitaminele din organism.
ce ai tu e o forma de depresie si cu asta incepi -> mancare sanatoasa. si eventual putin sport.o sa ti treaca... asa suntem primavara pentru ca iesim din iarna cand ne au lipsit multe...
Răspunde
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
