Buna TPU

Imi puteti da monologuri sau poezii frumoase?

Sunt zile in care simt nevoia sa ma asez intr-un scaun comod, sa deschid larg ochii si sa visez in secvente. Din cand in cand imi place sa vad un film bun, cu personaje conturate real, cu scenariu coerent, lipsit de liniaritate. Si acum urmeaza partea trista…in ultima vreme am vazut foarte multe filme. Ultimele filme care au aparut. Toate proaste. Plictisitor de proaste. Si am obosit. Ma tenteaza tot mai mult ideea de a scrie un scenariu. De "film independent" de banalitate, mediocritate, inutilitate. Sunt multe povesti inca nespuse. Povesti asemanatoare, povesti diferite, care merita sa fie auzite. Probabil una din ele e si povestea mea. Spusa de altii, ar fi atat de putin adevarata. Spusa de mine, ar fi transparenta. Lumea ar putea vedea direct in sufletul meu, ar intelege poate de ce uneori stiu zambi doar intr-un anume fel, iar alteori lacrimile mele sunt mai degraba dulci decat sarate.

Dar povestea mea abia acum incepe. Iar primul cuvant scris va anunta sfarsitul ei. Inca mai sper sa vad un film bun.

In clipa asta, aproape 7. 000. 000. 000 de oameni respira in lumea mare. Unii…se tem sa traiasca cu adevarat. Unii, se regasesc. Unii au invatat sa minta doar ca sa poata supravietui. Altii, infrunta adevarul, oricat de dureros ar fi. Unii sunt rai in fiecare zi. Altii sunt buni, si se lupta cu raul. Unii compun din sunete muzica. Altii, danseaza. Unii ajung in locuri in care altii doar se viseaza. Unii sunt inalti, altii sunt mici. Dar nu asta conteaza.

Sapte miliarde de oameni care respira. Sapte miliarde de suflete. Iar uneori…tot ce iti trebuie in lumea asta, este doar unul.

De ce chiar si atunci cand se intampla previzibilul tot suntem luati prin surprindere? Incerc sa vad lucrurile altfel decat le vad altii. Uneori…pentru ca de cele mai multe ori vad ceea ce vede toata lumea. Nu stiu de ce, dar azi vad totul mai clar. Vad teama netrucata a unora de a recunoaste ceea ce simt cu adevarat, vad lasitatea altora de a recunoaste ca au gresit, vad dezamagirea care ii doare pe unii, si lunga amagire in care se scufunda altii doar din frica de a trai. Dar ce uitam de fapt…e ca avem doar viata asta de trait. Chiar daca vom fi altcineva, candva, undeva, dupa ce vom muri…azi suntem doar ceea ce suntem. Si ar fi bine sa stim profita de timp. Pentru ca zilele trec si deciziile cele mai importante devin tot mai greu de luat. Daca iubesti, nu te ascunde. Daca vrei sa visezi, inchide ochii, sau viseaza cu ochii deschisi. Daca stii ca nu poti trai fara ea, ai curajul si renunta la comoditatea de a ramane resemnat cu singuratatea. Daca un el si o ea sunt facuti unul pentru celalalt, atunci nimeni nu poate schimba asta, decat poate…lasitatea unuia dintre cei doi. Si atunci e trist sa privesti cum doi oameni isi pierd sansa. De a fi "mai buni" impreuna.

Ma uit in jurul meu si nu inteleg. Vad oameni care se iubesc, dar care alearga in directii opuse. Si ma intreb…cand isi vor da seama cat timp au pierdut?

Va fi sau nu va fi? Asta ar trebui sa fie intrebarea. Dar eu ma intreb: este?

Racoare si griuri. O iarna redundanta. Am obosit. Am nevoie de o plimbare printr-un parc vesel, parfumat de flori colorate. Vreau sa vad fete zambitoare si oameni relaxati. Prea multa monocromie intr-o singura imagine. Incerc de fiecare data sa vad viata in culori, dar azi ma tem ca retina mea scaneaza doar cadre in alb si negru. Imaginatia pustiita de context, ma poarta intr-o pseudodepresie. Am nevoie de ceva. Ceva care sa ma repuna pe picioare, sa imi dea energie, sa ma ajute sa uit. Ca inca imi este frig. Intotdeauna am incercat sa imi dozez binele si raul in parti echilibrate. Pentru ca asa m-am nascut. Dar azi vad mai multe minusuri, mai multe lucruri gri. Macar a iesit soarele. Trebuie sa fie un semn bun. Dar mai astept putin sa imi incalzeasca simturile, sa ma pot bucura de o zi productiva. Daca ma plang, oricum nu rezolv nimic.

Dar ma ajuta sa povestesc unei coli albe de hartie. Elimin raul. Fac loc unui mic "bine". Pas cu pas. Ajung si unde vreau eu.

Îmi pare rău că trebuie să-ţi spun pentru a suta oară adio. Dar, de fiecare dată când îţi spuneam să pleci, întotdeauna tu începeai să plângi şi plângeai că mă vezi pentru ultima oară.

Şi eu eram ridicolă, cu masca aceea de tristeţe când îţi dădeam voie, ca unui câine vagabond, să mai rămâi o noapte. Acum s-a sfârşit. Te alung pentru totdeauna. Şi-am să te uit atât de uşor... Ba, chiar te-am şi uitat...

Treci podul, dar mai repede. Nu vreau, înţelege, nu vreau să te mai văd, să-ţi pronunţ numele. Treci! Vei ajunge dincolo unde vei găsi ce-ţi trebuie, ce-ţi place. Pentru mine eşti mort.

... Acum, când văd că nu mă mai plictiseşti, nici chiar în vis, mă simt bine şi te-am uitat. Îţi mulţumesc că te-am uitat...

Am tras o linie şi am început să adun: 3 iulie + 25 noiembrie + 16 mai + 11 octombrie + infinitul. Cât fac? Nu ştiu, e prea grea adunarea asta pentru mine, cea care nu m-am priceput niciodată la matematică... Am trimis-o mamei să mi-o rezolve.

Mâine voi primi, poate, rezolvarea şi un pachet. Nu mai am nimic. Am pierdut tot. Simt că m-am pierdut şi pe mine.

Mă caut prin parc. Pe aici n-are ce căuta unu. Găsesc numai perechi fericite, contopite într-un sărut lung, fără sfârşit. Sau... poate încearcă numai să fie fericite ca să-mi facă mie în ciudă. Cine ştie? Mă caut în ochii fetelor care au rezolvat problema: 1 + 1 = 2. Ce ochi frumoşi, şi calzi, şi visători! Albaştri, negri, verzi... Plecate în amurg şi întoarse în zori cu surâsul împlinirii pe buze.

Le văd a doua zi la examen. Biletul nr. 1.

Nu-l ştiu, domnule profesor, eu am învăţat numai Biletul nr. 2. Şi ies râzând...

Dar dacă totuşi...

Mi-e frică...

1 + 1 pentru mine este tot 1.

Am uitat tabla adunării învăţată cu atâta trudă în cea dintâi clasă. Am învăţat o altă tablă a adunării, eronată. Dacă ai să mă întrebi ce ştiu despre ea, am să-ţi răspund: unu. Dincolo de acest număr, fără început şi fără sfârşit, nu există decât unu.

Sau poezii:

Ana Blandiana - Cuplu


Unii te văd numai pe tine,
Alţii mă văd numai pe mine,
Ne suprapunem atât de perfect
Încât nimeni nu ne poate zări deodată
Şi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia
De unde putem fi văzuţi amândoi.
Tu vezi numai luna,
Eu văd numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii,
Stăm spate în spate,
Oasele noastre s-au unit de mult,
Sângele duce zvonuri
De la o inimă la alta.
Cum eşti?
Dacă ridic braţul
Şi-l întind mult înapoi,
Îţi descopăr clavicula dulce
Şi, urcând, degetele îţi ating
Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc şi-mi strivesc
Până la sânge gura.
Cum suntem?
Avem patru braţe să ne apărăm,
Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea
Şi tu numai duşmanul din faţa ta,
Avem patru picioare să alergăm,
Dar tu poţi fugi numai în partea ta
Şi eu numai în cealaltă parte.
Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Suntem egali?
Vom muri deodată sau unul va purta,
Încă o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el
Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri întreg
Şi va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt,
Atrofiată de vecie,
Cât o cocoaşă,
Cât un neg...
Oh, numai noi cunoaştem dorul
De-a ne putea privi în ochi
Şi-a înţelege astfel totul,
Dar stăm spate în spate,
Crescuţi ca două crengi
Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge,
Jertfindu-se pentru o singură privire,
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
Însângerat, înfrigurat,
Al celuilalt.


DE Minulescu

Tu crezi c-a fost iubire adevarata...
Eu cred c-a fost o scurta nebunie...
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut sa fie
Noi nu vom sti-o poate niciodata...

A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cantat-o poate niciodata...
Tu crezi c-a fost iubire-adevarata?
Eu cred c-a fost o scurta nebunie!


dincolo

poezie de dragoste de stela c

dincolo de adâncimi
dincoace de mărăcini
pe drum două maşini
taie şoselele
taie câmpiile
taie şi gândurile
cu-n cuţit negândit
vag ascuţit
taie drumul spre tine
în patru bucăţi de negăsire
eu te caut în neştire
o pasăre verde
cântă subţire despre iubire
eu te cânt c-o privire
tu mă cânţi c-o ivire
răsare un soare
cu ochii tăi ce
se aruncă în mare.

Mi-ai spus că...

poezie de dragoste de Daniel Aurelian Rădulescu

Mi-ai spus că treci diseară pe la mine
Și nu-nțeleg de ce mă amăgești;
Ți-am cerut doar un pic din clipele infime
Ce poți să-mprăștii din surplus ce risipești.

Mi-ai spus că nu mai eu sunt, unic,
Când stam să-ți mângâi catifeaua-ți cu asperitate
Din ce-am muncit pe brânci cu mintea sputnic
În carnea miocardului... ce timpu-mi bate.

Mi-ai spus că te-am umplut eu de iubire
Din zile, nopți în ore cu secunde
Ce n-au trecut, că-ți sunt o pururi împlinire
Ce-o plimbi în gând n-o regăsind oriunde.

Mi-ai spus că totuși dragoste obosește
Tot alergând-o tur ca-ntr-o ștafetă
Cu dus-întors... Și nu se dăruiește
Lăsând doar dâră de parfum ca o cometă.

Mi-ai spus că treci diseară pe la mine
Cu trup și suflet cast ca de fecioară
Căzând ca picătura ploii care vine
Din basmul voalului de nori... ce timpul zboară.

Mi-ai spus că numai tu știi ce-i iubirea,
Ce nu-i o dragoste din caldul de cearceaf
Oricât de dalb îl minți cu primenirea
Și cu petale presărându-l în perdaf.

Mi-ai spus că tinerețea se perimă
Mai mult decât o carte nouă de eseu
Ce nu-i citită doar de frică sau de vină
Să n-o-nvechim... Cum coniacul la antreu.

Mi-ai spus că mi te dai numai o dată
Ce-ar face parte de-un blestem definitiv
De-o viață... ce te-ar face-o desfrânată,
Ca și când tot e doar un "nu" afirmativ.

Mi-ai spus că treci diseară pe la mine
Și tremur tot de frica ne-mplinirii,
De repetiții-n gând la buze de rubine...
Se-aude-un pas!? E dansul săvârșirii?!