Bună TPU!

În ultimul timp, mă simt singură, nu mă bucur de nimic. Stau izolată în casă, citesc cărţi, mă uit la TV, stau la PC. Sunt în clasa a IX-a, colegi mă întreabă de câteva ori pe zi dacă sunt suparată, ce e cu mine. Eu le răspund că sunt obosită, că mă doare ceva doar să scap de alte întrebări. Stau tot timpul în bancă, aştept să treacă ziua, să plec acasă, să o iau de la început. Parcă aş fi un robot care îşi urmează strict programarea. Când cineva mă întreabă ceva ce nu îmi convine, sau glumeşte cu mine, de exemplu lovindu-mă în glumă, ma enervez, încep să vorbesc vulgar. După ce părinţi mă ceartă nu zic nimic. Mă duc in cameră şi încep să plâng. Nu ştiu de ce m-am schimbat aşa. E doar perioada aolescenţei? Când văd totul dintr-un punct negativ şi mă simt marginalizată? Câteodată îmi e scârbă de viaţă şi îmi doresc şi moartea, deşi sunt o persoană credincioasă şi ştiu ca e păcat. Îmi doresc să ajung departe, să fiu cineva, şi datorită unor situaţii uşile îmi sunt închise şi renunţ la orice speranţă. Nu vorbesc cu nimeni despre ce simt ( Nimeni apropiat mie ), nici măcar cu mama mea, am făcut-o odată şi mi-a zis că gândesc imatur sunt o prostuţă. Astfel, niciodată nu-i vorbesc despre ce simt, ce mă supără. Ce credeţi chiar exagerez? Dar asta simt...

Hey si eu ma simt singura, ma izolez uneori si spun NU la orice intrebare si apoi regret mult...chiar astazi am trecut printr-o chestie dinasta si acum imi vine sa plang din clipa in clipa.....nu e cazul sa te gandesti la moarte,lasa timpul sa rezolve problemele,zambeste, sigur mai e un strop de speranta in sufletul sau, gandeste-te ca maine e o noua zi, iti spun din experienta proprie ca mie imi trece de la o zi la alta si uit apoi totul.Din cate vad esti o fire puternica, cum altfel ai fi avut curajul sa pui aceasta intrebare? Capu sus :*

Poate exagerezi umpic.Incearca sa iesi cu prietenii sa mai iei aer, sa te distrezi cat mai ai timp.Nici eu nu prea vorbesc cu mama mea dar am o prietena cu care vorbesc mereu si care imi spune daca e bine sau nu ce fac. Nu mai sta inchisa in camera si mai iesi pe afara, pierdeti vremea intr.un loc placut tie. Bucurate acum de ce ai si nu mai tarziu. Ai grija de tine si daca vrei sa te ajut cu ceva da-mi un msj. Sper ca te-am ajutat :*

Da este perioada adolescentei...dar nu trebuie sa te inchizi in tine, iesi cu prietenii, razii la glume raspundele cu o gluma fii sociabila daca te inchizii in tine apare depresia si nu e bine.Succes!

Hmm, parerea mea e ca este doar o pasa trecatoare. Mi s-a intamplat si mie acum putin timp cam acelasi lucru ca si tie, insa am trecut peste asta. Nici eu nu puteam sa vorbesc cu mama mea despre asta, deoarece imi era teama ca ar putea crede ca sunt prea imatura si ca nu m-ar putea intelege.
Nu cred ca exagerezi, oricui i se poate intampla asta, e ceva normal nu numai la adolescenti, toata lumea la un moment dat trece prin asa ceva. Unii o traiesc mai intens, altii nu. Depinde de fiecare in parte.
Sfatul meu e sa vorbesti cu cineva de incredere si sa te descarci, iar acea persoana ti-ar putea da cateva sfaturi care te-ar ajuta mult. Mie asa mi s-a intamplat. Am discutat cu o colega cu care nu prea vorbisem inainte, dar care, in mod exceptional, m-a inteles si m-a si ajutat sa trec peste asta.
Incearca si tu, iar daca nu merge, nu-ti face griji, e doar o pasa trecatoare. Incearca sa te inconjori de lucruri vesele si sa gandesti mai pozitiv.
Succes!