Bună TPU!
Întrebarea asta e legată de cea precedentă pe care am postat-o.
http://www.tpu.ro/......tativa-de/
Un profesor de-al meu de la facultate are o vorbă: "Dacă nu urli înseamnă că nu te doare!".
În întrebarea precedentă făceam referire la sinucidere. Și faza este că, cu ceilalți nu mă simt în largul meu să deschid acest subiect, decât cu persoane foarte apropiate (și aici nu mă refer la familie, ci, spre exemplu, unui coleg de-al meu de la facultate am putut să-i spun despre asta). Acel coleg mi-a zis că e pasionat de psihologie și se "vede" asta foarte bine. Lui am avut "curaj" să-i spun asta. Într-o perioadă îmi spuneam că psihologii sunt un fel de Dumnezeu, în sensul că doar ei mă pot ajuta. Și unei persoane care avea cunoștințe de psihologie și îmi dovedea lucrul ăsta puteam să mă confesez foarte ușor.
Eu acum sunt la facultatea de informatică. În mod normal, eu mă bazez pe logică, fiindcă informatica, ca și știință exactă (la fel ca matematica) e logică pură.
Ok, și dacă mă întreb pe mine însumi, din punct de vedere rațional, unde duce sau ce consecințe are sinuciderea nu îmi voi spune NIMIC încurajator, nimic bun.
Însă dacă mă întreb ce simt îmi pot autorăspunde că am momente când îmi vine să fac așa ceva doar ca să fiu salvat, doar ca să mă conving pe mine însumi că există persoane/o persoană de gen feminin de vârstă apropiată mie pe care ar afecta-o asta, asta în caz (sau nu) că m-ar cunoaște.
Și nu, nu pot nega asta. Trebuie s-o accept. Nu mă pot nega pe mine.
Spre exemplu dacă am o stare din-asta (indiferent de ce anume a provocat-o) și mă sună cineva totul revine la normal, par "normal" în vocea mea la telefon.
Deci, e un fel de război în mine? Și dacă e, între ce e? Între rațiunea mea (am destulă rațiune, așa sunt de părere din moment ce am luat bacul la matematică, după vreo 2 luni de învățat la el de pe youtube cât mă țineau puterile, asta după ce am renunțat să mai cred că mai pot face ceva cu viața mea).
Fiindcă eu mă întreb următoarea chestie: Sunt la facultate. Stau într-un cămin studențesc. Dar ceva tot nu e bine. Ceva tot lipsește. Și nici nu știu ce aș putea să vorbesc cu ceilalți astfel încât totul să pară ok.
Și nu, nu încerc să mă plâng. Vreau doar să mă lămuresc, să îmi lămuresc mie însumi care este problema. Dintotdeauna am gândit în felul următor: Chiar dacă viața mea poate fi nasoală acum într-un anume fel, vreau să trăiesc ca să ajut. Sunt exagerat de multe cazuri care au nevoie disperată nevoie de ajutor. Și nu îmi doresc să conving pe nimeni că vreau să ajut. Mi-e destul că sunt eu însumi convins de dorința asta.
Ca să nu mai spun că de câte ori prind vreun articol despre psihologie îl "rad".
În orice caz, toată chestia asta, sunt de părere că m-a mai dezvoltat în timp.
Mulțumesc anticipat pentru răspunsuri.
Ordonare:
După relevanţă
De ce ai vrea sa faci totul sa para ok?
Aparentele sunt doar aparente, nu te vor "vindeca". Toti purtam masti cand nu vrem sa ii lasam pe restul sa afle ceea ce simtim cu adevarat.
Ti-am raspuns si la cealalta intrebare legata de sinucidere. Simt nevoia sa iti raspund, nu stiu de ce, sigur e vreun motiv egoist in spatele dorintei mele.
Dragul meu, vreai sa traiesti ca sa ajuti, pentru ca asta vrei cu adevarat ori doar simti nevoia/obligatia de a fi dragut cu ceilalti. (nu din ruside, ci in buna crestere)
"Sunt la facultate. Stau într-un cămin studențesc. Dar ceva tot nu e bine. Ceva tot lipsește. Și nici nu știu ce aș putea să vorbesc cu ceilalți astfel încât totul să pară ok." - "incat totul sa pară ok" (vreau sa scot in relief asta), daca nu te simti ok, daca nu iti place ceva, spune, nu incerca sa pari ok si sa te complaci intr-o situatie care te face nefericit (asta legat de viata in general). Sa fii la facultate, sa locuiesti intr-un camin studentesc nu reprezinta reteta implinirii, incearca sa gasesti ceea ce te face fericit, experimenteaza mai mult, iesi din propria carapace. Suntem oameni, mereu o sa vrem mai mult decat avem, asta e esenta noastra si unul din motoarele evolutiei speciei de care apartinem.
Poate doar ai vrea sa vezi cum e o experienta romantica (idee extrasa din intrebarea trecuta), incearca, vezi ce iese. 
Răspunde
În general, astfel de manifestări de "nelinişte", de "dezorientare" sunt stări foarte vulnerabile, şi indiferent de originea lor, trebuie să vezi în ele şi ocazia unei alte "aşezări" a "lucrurilor" esenţiale din viaţă, a priorităţilor, a valorilor, modul în care te raportezi la ceilalţi, modul în care te raportezi la Dumnezeu, aşteptările pe care le ai de la tine...
Într-o astfel de situaţie de lipsire de sens sau de dificultati este esenţial să cauţi sprijin moral. Nu sta aşa. Nu trebuie să îngădui nici o şansă pentru vreun gând al sinuciderii, nici în fanteziile şi nici în glumele tale.
Trebuie să fugi de un astfel de „început" de gândire, ca de sinuciderea însăşi, pentru că fiecare „început" de gând este ca o „toartă" pentru stări de mai târziu.
Stările de depresie sunt inevitabile în viaţa oricărui om, dar ele se primesc cu maturitate, demnitate, curaj şi înţelepciune (fiecare astfel de stare vrea să ne avertizeze şi să ne repare lipsuri)!
Este vital să ceri şi sfatul unui duhovnic, al unui preot cu experienţă, de exemplu, dar într-un moment liniştit în care să aibă timp să-ţi asculte şi să-ţi înţeleagă bine dificultăţile afective.
Şi trebuie să te mulţumeşti cu paşii mici dar siguri şi definitivi, ai aflării răspunsurilor, la întrebări esenţiale ale vieţii...
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
