vreau si eu aspecte ale comicului in capitolul 4 din amintiri din copilarie de ion creanga
Ofer 2 funde

Buna!alege tu de aici ce vrei:

Partea a patra si ultima este mai scurta decat celelalte si Creanga evoca aici despartirea de satul sau drag, de Humulestii anului 1855, cand e obligat, dupa staruintele mamei sale, sa plece la seminarul de la Socola, de unde avea sa iasa preot. Ca si in partea intai, revine imaginea locurilor natale, a oamenilor, a flacailor si a fetelor din sat, de care trebuie sa se desparta, asa cum va trebui sa o faca, pentru totdeauna, de copilaria sa fericita.

Din cartea lui Creanga se desprinde o puternica dra­goste fata de popor, de viata si de obiceiurile satului moldovean. Amintiri din copilarie ramane, sub acest aspect, o vasta monografie a satului de munte din Moldova.
Ion Creanga manuieste cu pricepere monologul si dialogul, intamplarile sunt inscenate parca, iar autenticitatea trairii merge pana la identificarea cu personajele, pentru ca autorul regizeaza scenele sau participa la "jucarea" lor.
Fragmentul din manual apartine partii a patra si se refera la plecarea din Humulesti a lui Nica, impreuna cu Zaharia lui Gatlan, la Socola, in caruta lui Mos Luca, trasa de "doi cai ca niste zmei".
Prima unitate compozitionala cuprinde o imagine luminoasa a satului moldovean de munte. El este evocat (in primele trei parti) cu nostalgie si duiosie.

Avea dreptate Nica sa nu plece din Humulesti, "cum nu se da scos ursul din barlog, taranul de la munte stramutat la camp si pruncul, dezlipit de la sanul mamei sale"... pentru ca satul natal constituie un spatiu ideal pentru o copilarie ideala. Nica a lui Stefan a Petrii nu mai este copilul care fura cirese sau prinde pupaza pe oua, ci este acum un "holtei, din pacate". in acest caz imaginea satului natal apare ca loc al primelor iubiri: "paslind-o asa cam pe dupa toaca, si tot inainte, sara pe luna, cu tovarasii mei la claci in Humulesti, pe unde stiam noi, tinand tot o fuga, ca telegarii. Si dupa ce jucam cat jucam, furam cate-un sarutat de la cele copile sprintare"...

Nu exista ceva apropiat sufletului sau care sa nu aiba legatura cu Humulestii (cuvantul acesta apare ca o formula magica), iar aceasta iegatura cu satul natal este muli mai stransa. Comunitatea humulesteana este vazuta prin ceea ce impresioneaza sufletul sau de flacau: hore, petreceri pline de veselie", toate avand ca fundai cantecul siv dor ce se revarsa din strunele viorii lui Minai seriptarop, in "puterea noptii".

Staruinta mamei de a-1 trimite pe Nica la Socola izvoraste din dorinta ei de a-si vedea copilul invatat: "mereu imi spunea mama ca pentru folosul mieu este aceasta"; desprinderea de sat devine pentru tanarul adolescent, o adevarata drama. Marturisirile lui sunt pline de afectivitate, capabile sa-i puna in evidenta dragostea pentru intre­gul univers in care s-a format - peisajul, oamenii si obiceiurile acestora:
"Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgatoare si limpede ca cristalul, in care se oglindeste cu mahnire Cetatea Neamtului de atatea veacuri! Dragi-mi erau tata si mama, fratii si surorile, si baietii satului, tovarasii mei din copilarie (...)! Asemenea, dragi-mi erau sezatorile, clacile, horile si toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare insufletire!" spune scriitorul
.
Observam, in pasajele citate ca, la. realizarea viziunii nostalgice, contribuie enumerarea (construita in cadrul repetitiei). Exclamatia retorica delimiteaza" treptele nara­tive si este sustinuta de o formulare cu un potentat carac­ter imperativ.
Evocarea nostalgica a peisajului nu se rezuma ta Ozana in care se oglindeste Cetatea Neamtului "cu mahnire". Printr-un cumul de complemente directe, insotite de atri­butele lor, Ion Creanga completeaza peisajul Humulestiului:... "cutreieram dumbravile si luncile umbroase, prundul cu stioalnele, tarinile cu holdele, campul cu florile si mandrele dealuri",,. Natura nu ocupa un loc important in opera lui Ion Creanga, nu este un obiect de contemplat, Ea este insasi viata taranului si, de cele mai multe ori, apare insotita de scene de munca. Descrierea se opreste la suprafata si degene-reaza in enumerare. Tehnica la care apeleaza povestitorul este cea a inventarierii. Sobrietatea dictata de o asemenea tehnica este in deplina concordanta cu tonul nostalgic al evocarii.
in concordanta cu starea de spirit a celui sortit i n -strainarii. se afla si cantecul scripcarului din Humulesti. pe care autorul lui Harap Alb il insereaza naratiunii: "Frunza verde de cicoare, Asta noapte pe racoare. Canta o privighetoare. Si canta cu glas duios, De picau frunzele jos, Si canta cu glas subtire

Pentru-a noastra despartire; Si ofta si ciripea, Inima de t-o rupea!"
Durerea celui despartit de iubita este impartasita de mediul natural... ("picau frunzele jos") si, de asemeni, ("Si ofta si ciripea,/ Inima de t-o rupea").
Argumentele invocate intr-o doara de Nica, pentru a sprijini "pardalnica de inima", care nu-1 lasa sa-siparaseasca "satul, cu tot farmecul frumusetilor lui..." infatisate in cea de-a doua unitate compozitionala - nu sunt luate in seama de Smaranda lui David Creanga din Pipirig ("Si doar ma si sileam eu, intr-o parere, s-o fac a intelege pe mama ca pot sa ma bolnavesc de dorul ei... si sa mor printre streini", il auzim aspunand, pritre oftaturi, pe Nica.). Mama este "ahotnica" si-si "chihaie" si sotul sa-si dea copilul la scoa­la. Ca sa fie mai convingatoare, ea apeleaza la elemente ale paremiologiei populare. Modul de expunere este acum dialogul: ,
" - Ioane, cata sa nu dam cinstea pe rusine si pacea pe galceava!"
- Nu ma duc, mama, nu ma duc la Socola, macar sa ma omori! ziceam eu, plangand cu zece randuri, de lacrimi. Mai traiesc ei oamenii si fara popie.

- Degeaba te mai sclifosesti, Ioane, raspunse mama cu nepasare! la mine nu se trec acestea... Pare-mi-se ca stii tu moarea mea. Sa nu ma faci, ia acuSi, sa ieu culeserul din ocnita si sa te dezmierd cat esti de mare."
Tatal lui Nica zice si el "posomorat": "Are sa urmeze cum stim noi, nu cum vrea el, ca doar nu-i de capul sau". El se lupta cu gandul cum "sa-i poarte de cheltuiala"; caci "banii nu se culeg de la trunchi, ca surcelele"; spera ca prin invatatura fiul cel mare va deveni sprijin pentru "istia-. lalti" copii (sase).

Eroul se obisnuieste, in .cele din urma, cu gandul plecarii. Acceptarea este exprimata tot prin intermediul unei ex­clamatii: "Vazand eu ca nu-i chip de stat impotriva parintilor, incepui a ma gandi la pornire, zicand in sine-mi cu amaraciune: ACe nacaz pe capul mieu!A... prea mult mi se cere!"
Pline de sarcasm sunt aluziile la cei ce imbracau rasa monahala. Nica se gandeste ca ar fi mai bine sa se duca la calugarie, "in Neamt, calugar la Secu". intre preoti si calugari nu exista mari deosebiri: "Preutii nostri din sat -se gandeste el - n-au mai trepadat pe la Socola si, mila sfantului! nu-i incape cureatia de pantecosi ce sunt". Dar nici calugarilor, o "adunatura de zamparagii duglisi, din toata lumea, cuibariti prin manastiri", nu le merge rau... "Si cu cata carte stiu, cu cata nu stiu, - spune povestitorul - peste cativa ani pot s-ajung dichiu la vrun mitoc si sa strang un stiubei de galbeni, ca parintele Chirilas de la jugarit din Vanatorii Neamtului. S-apoi atunci... pune-ti, cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la sold, icrisoare moi cat se poate de multe si altceva de gustare fn buzunarile dulamei, pistoalele in brau, pe sub rasa, comanacul pe-o ureche si, cu sabia Duhului in mana si pletele in vant, ia-o la papuc, peste APiciorul RauA, spre ACararea AfurisitaA dintre Secu si Agapia din deal". Cu deosebita subtilitate este vazuta, in final, moralitatea calu-garilor de la Secu si a calugaritelor de la Agapia din deal.
Punctul culminant al naratiunii este cel al plecarii de-acasa, plecare insotita de durerea despartirii de sat: "Si, scurta vorba, ne adunam, cu rudele lui Zaharia, cu ale mele, in ograda la mos Luca, sarutam noi mana parintilor, luandu-ne ramas bun cu ochii inecati in lacrimi, si, dupa ce ne suim in caruta, suparati si plansi, ca vai de noi, Luca Mosneagu, harabagiul nostru, da biciu cailor,"
Observam ca fraza este ampla, cadentata, cu parti sime­trice care ii confera sonoritate. Actiunea este adusa in prim plan de abundenta verbelor la prezent. Ceea ce ca­racterizeaza fraza, in fragmentul analizat, este folosirea frecventa a propozitiei temporale inaintea regentei, cu ac­centul pe propozitia regenta, principala: "...cand eram hotarat a spune mamei aceste, iaca si soarele rasare.,."; "Cand sa-ti petreci si tu tineretea, apuca-te de carturarie.,."; "Cand auzeam noi pe mos Luca pomenind cu drag de casa . si cand vedeam cum raman satele si locurile frumoase in urma..., supararea noastra crestea la culme" etc.
Ce-a de-a treia secventa narativa prezinta dru­mul spre Socola, care dezvaluie o realitate de-acum un secol si jumatate, felul cum se realizau aceste calatorii din mediul rural spre oras. in prima parte a calatoriei, de­scrisa prin verbe la imperfect ( cand mai vedeam cum raman satele,,, supararea noastra crestea" (...) "pentru fie­care fantana... ce lasam in urma-ne scoteam cate-un suspin"), se consemneaza o intoarcere permanenta, cu gandul, a celor care pleaca, la ceea ce lasa in urma, ca apoi despartirea sa fie definitiva, baietii nemaiauzind si ne-maivazand nimic din acest. univers -atat de fermecat al copilariei: "Apoi, din varful acestui codru (al Pascanilor), mai aruncam, nimernicii de noi, cate-o cautatura jalnica spre muntii Neamtului: uriesii munti, cu varfurile ascunse in nouri, de unde purced izvoarele si se revarsa paraiele cu repejune, sopotind tainic, in mersul lor neincetat, si ducand, poate, cu sine multe-multe patimi si ahturi omenesti, sa le inece in Dunarea mareata".

Dupa cum se poate constata, este foarte bine precizata imaginea peisajului natal, cu elementele lui specifice, o imagine panoramica a peisajului de munte. Trairile eroilor se contopesc cu miscarea naturii; contopirea este atat de stransa, incat avem sentimentul integrarii lor in circuitul cosmic: "- Ei, ei! mai Zaharie, zic eu, coborandu-ne la vale spre Pascani: de-acum muntii i-am pierdut din vedere si instrainarea noastra este hotarata cine stie pentru cata vreme."

La Blagesti, peste Siret, unde au facut popas de noapte, pe drumeti "i-au cosit tantarii", desi, "de cu seara si pana dupa miezul noptii", au stat "numai intr-o fumaraie de baligi ca la carantina". Cu acest prilej, autorul face o ferma antiteza intre conditia omului de la munte - ca­tegorie careia ii apartin atat Luca mosneagu, cat si Creanga insusi - si aceea a celor ce traiesc la ses: "Cum treci Sire­tul, apa-i rea si lemnele pe sponci; iar vara te inadusi de caldura, si tantarii te chinuiesc amarnic. N-as trai la camp. Doamne fereste! Halal pe la noi! Apeie-s dulci, limpezi ca cristalul si reci ca gheata; lemne, de-ajuns; vara, umbra si racoare in toate partile; oamenii, mai sanatosi, mai puternici, mai voinici si mai voiosi, iar nu ca isti de pe la camp, sarbezi la fata si zbarciti, de parca se hranesc numai cu ciuperci fripte, in toata viata lor".

Viziunea folclorica trece opera lui Ion Creanga din zona realizarilor obiective in fabulos, fortand soarta prin solutii imaginare sau acceptand-o vesel si optimist, facand haz de necaz. O sursa a rasului in fragmentul analizat o constituie chiar prezenta autorului in desfasurarea nara­tiunii, jucand propriul rol. Rasul face sa treaca, neobservata duiosia generata de reflectiile privind destinul sau. referitoare la mama sau la satul natal. Este un ras egal, un ras sprijinit pe episoade intregi, ca la Homer
De aceea, la Ion Creanga, bucuria povestirii este, nu o data, covarsita de ispita taifasului. Trecerea de la naratiune la dialog se realizeaza in mod firesc, uneori fara nici un "protocol" scriitoricesc. Descoperim la personajele Amin­tirilor (poate nu in aceeasi masura ca in Povesti) o verva, o exuberanta verbala nemaipomenita, din care se alcatuiesc farmecul si savoarea fara pereche a dialogului. in replici strabate tumultul vietii afective a eroilor. Suspensiile, ex­clamatiile, imprecatiile, interjectiile, particulele demon­strative, amenintarile si "zicerile" impanzesc textul, conferindu-i o vibratie puternica si neintrerupta...
In fragmentul analizat, Nica dialogheaza cu mama, cu Zaharia lui Gatlan, cu mos Luca. Vom observa mai intai ca dialogul zvacneste tot timpul datorita imprecatiilor (figura de stil care cuprinde un blestem), in a caror alcatuire lin­gvistica recunoastem lesne suculenta vorbirii populare.

Resemnat cu soarta ce le-a fost harazita, Zaharia lui Gatlan zice cu intelepciune: "Fire-ar afurisit sa fie cine a mai desfiintat si catihetiile cele, tocmai acum in vremea noastra! Cand sa-ti petreci si tu tineretea, apuca-te de carturarie: parca are omul zece vieti! Tot umbland noi din scoala in scoala, mai mult, ia, asa, Ade frunza frasineluluiA, maine, poimaine avem sa ne trezim niste babalaci gubavi si oftigosi - numai buni de faciit popi, iesiti din Socola."

Rasul lui Creanga este unul sanatos, de origine populara. Si trebuie precizat ca in Amintiri sunt prezente principalele categorii ale umorului, atat cel de situatie (izvorat din fapte, intamplari) sau cel de caracter (provenit din felul de a fi al unor personaje), cat si cel de limbaj - prezent mai ales in ultimele doua capitole (adolescentul manuieste mai bine limba, nu-1 mai intereseaza, in primul rand, fap­tele, este capabil de ironie si autoironie),
O intamplare hazlie este aceea in care povestitorul in­sista, cu mijloace diferite, asupra precaritatii fizice a "zmei­lor" lui Luca mosneagu:
"Rogu-te mana mai tare, mos Luca, zic eu, sa nu se mai uite satul ca la urs la noi!
Luca mosneagu, insa, mana cum stia el, caci smartoagele lui de cai erau vlaguiti din cale-afara si slabi si ogarjiti
ca niste mati de cei lesinati, nu zmei, cum zicea mama, care nu stia cum sa ma urneasca mai degraba din casa".
Observam ca epitetele, relativ sinonime, suit trei: "vlaguiti", "slabi", "ogarjiti". Primul si ultimul sunt insotite de determinante cu valoare de indici ai superlativului, realizati fie cu ajutorul unei comparatii ("ca niste mati"), fie printr-o locutiune adverbiala ("din cale-afara"). O aata constituit, siragul sinonimelor sporeste cu inca unul, caci termenul de comparatie (mati) are si el un epitet, foarte expresiv, ("de cei lesinati"), asezat in relatie de sinonimie metaforica fata de ceilalti trei ("vlaguiti", "slabi", "ogarjiti")
Spiritul "nastratinesc" (G. Calinescu) se manifesta, - la Ion Creanga, prin voluptatea vorbirii aluzive si a ironiei sau prin "limbajul cotcaresc", termen inspirat de titlul uneia din povestirile cele mai caracteristice - Mos ISichifor Cotcariul. Flacaii de pe "rohatca Pacurari" (ulita* marginasa a Iasilor), pusi pe sotii pe seama lui mos Luca, haraba-giul, si a jalnicului sau "echipaj", vadesc naravul vorbei impungarete: "un flacauan al dracului ne-a luat in las cum se cade, zicand:
- Mosule, ie sama de tine bine telegarii ceia, sa nu ieie vant; ca lasul 4sta-i mare si, Doamne fereste, sa nu faci vro primejdie!"...

Acestei anecdote, cu rolul de a inviora naratiunea, ii urmeaza comentariul scriitorului, ce devine parte compo­nenta a expunerii: "Atat i-a trebuit lui mos Luca, s-apoi lasa pe dansul cate parastase si panaghii, toate i le-a radicai..."
G. Calinescu observase ca de fapt "Amintirile si Poves­tile sunt parti narate dintr-o intocmire, dramatica cu un singur actor, monologica. Creanga vorbeste ca un povesti­tor, ca un om care sta pe o lavita si istoriseste altora, fiind el insusi erou chiar in naratiunea obiectiva". Asa se explica faptul ca autorul ne face sa-i simtim fiinta risipita printre randurile intamplarilor relatate, prin schimbarea persoanei gramaticale. Rocada persoanei I cu a Ii-a se ex­plica prin aceea ca, privita din perspectiva maturitatii, pro­pria copilarie ne apare cufundata intr-un timp subiectiv enorm, care indreptateste dedublarea.
Procedeul autoadresarii (partea a IV-a) e specific artei lui Creanga si se aplica asupra unor texte cu o structura sti­listica mai complexa, de exemplu in pasajul: "Apoi lasa-ti, baiete, satul, cu tot farmecul frumusetilor lui si pasa de te
du in loc strain si asa de departe, daca te lasa pardalnica de inima! Si doar ma si sileam eu, intr-o parere, s-o fac a intelege pe mama ca pot sa ma si bolnavesc de dorul ei". Acum Nica face haz de necaz.

Observam ca alterneaza aici atat formele verbale de persoana a Ii-a ("lasa-ti", "pasa", "te du") cu cele de per­soana I ("ma sileam eu", "pot sa ma bolnavesc") cat si sen­surile verbului "a lasa": "lasa-ti, baiete, satul" (paraseste-ti, baiete, satul); "daca te lasa pardalnica de inima" (daca iti ingaduie). Se subliniaza astfel buna dispozitie a povestitoru­lui. Cand intra caruta lui mos Luca in Iasi, oamenii il tot iau peste picior. Nica pune un tol peste el si peste Zaha-ria si i se adreseaza batranului cu ironie:
"- Mos Luca, de te-a intreba cineva, de-acum inainte, de ce trag caii asa de greu, sa-i spui ca duci niste drobi de sare de la Ocna, si las daca nu te-a crede fiecare!"

Voiosia, expresie a optimismului poporului nostru, se mai realizeaza si prin alunecarea povestirii de Ia lucruri serioase la gluma: "Vorba unei babe: ASa dea Dumnezeu tot anul sa fie sarbatori si numai o zi de lucru, si atunci sa fie praznic si nunta.A". Si inca un exemplu: "Caci nu va para saga: de la Neamt pana la Iasi e catu-i de la Iasi pana la Neamt, nici mai mult, nici mai putin. Si mai bine sa ramai pe loc, Ioane, chiteam in mintea mea cea proasta"... (observam autoadresarea).
Umorul se realizeaza si prin aluzii, proverbe, zi cat ori, expresii populare, imbinari neasteptate de cuvinte, care, toate, dau masura inepuizabilei inventivitati verbale si frazeologice a lui .Creanga.
"Trebuie sa observam ca vitalitatea eroilor, patosul si elanul cu care ei se daruiesc faptei confera evenimentelor proportii hiperbolice. Cand se fugaresc sau se harjonesc, cand se bat, cand plang si cand rad, cand le e foame si sete si frig, personajele cheltuiesc o mare cantitate de energjie" (G. Tohaneanu).

In planul expresiei, consecinta va fi frecventa ideii de superlativ realizata printr-o gama de procedee variate si originale. De exemplu, autorul spune: "Mos Luca era tulburat din cale-afara"; " smartoagele lui de cai erau vlaguiti din cale-afara": "mort-copt, trebui sa fac pe-cheful mamei"; "Mama atunci ma si ia rapede-rapede la pornit" unde avem de-a face cu superlativul "insusirii" (nu al "actiunii").

Efecte comice obtine scriitorul prin imbinari neasteptate de cuvinte. Cand Nica si Zaharia ajung in caruta lui mos Luca, "era dimineata inainte de taierea capulii Sfantu­lui Ioan Botezatorul... si fetele si flacaii... foiau prin sat in toate partile, cu bucuria zugravita pe fete!", numai tinerii nostri eroi se duceau "surgun dracului pomana, ca mai bine n-oi putea zice". Termenul "surgun" este varianta inve­chita pentru "surghiun", sinonim cu neologismul exil; este un cuvant intrat in lexicul pasiv al limbii noastre (dar care apartinea, cand era inca viu, si altor graiuri, nu numai celui moldovenesc); a fi deci in surghiun si a fi trimis dra­cului pomana inseamna a te afla intr-o situatie limitS (foarte dramatica).
Participarea afectiva a scriitorului la evenimentele pe care insusi le evoca, sugestia prezentei sale vii in miezul faptelor si langa propriile sale personaje se realizeaza printr-un cumul de procedee artistice. Angajarea sa afectiva la cele narate se face prin dativul etic, in cadrul dialogului:
"Ei apoi?! Stiutu-v-am eu ca si voi mi-ati fost de-acestia? zise mos Luca, mergand pe langa cai, plin de naduh".
Exceptionala capacitate a lui Creanga de a folosi limba vorbita pentru a exprima ganduri, atitudini, stari sufletesti variate se exprima printr-o multitudine. de procedee: pro­pozitii exclamative si interogative, interjectii, proverbe si zicatori, locutiuni verbale.
Cand este luat peste picior de un "flacaoan al dracului", mos Luca zice: "I-au zi, mai! Dac-ar sti el, chiolhanosul si ticaitul, de unde-am pornit asta-noapte, s-ar strange lioarba acasa, n-ar mai dardai degeaba asupra caisorilor mei... Patruzecile mane-sa de golan! Daca n-a stat oleaca, sa-1 invat eu de a mai lua alta data drumetii in ras!" .
Remarcam prezenta exclamatiei, procedeu stilistic des folosit in text, prin care autorul isi exprima mirarea, cu multiplele si variatele ei nuante. In pasajul citat se exprima indignarea cea mai puternica, mergand pana la in­vectiva ("patruzecile mane-sa de golan!").
Intre procedeele de stil vobit, deseori apare la Creanga particula demonstrativa "iata", cu variantele ei fonetice "iaca", ori de cate ori vorbitorul se arata surprins oarecum de ivirea neasteptata a unei persoane sau a unui eveniment: "...si hai-hai, hai-hai, pana-n ziua, iacata-ne in Targul Frumos". "Si ca-mai ba sa zicem nici carc", "dar vai de masul nostru...", "iaca si soarele rasare", "Iaca de ce nu, dragalita Doamne: eram si eu acum holtei, din pacate". Cand surprinderea este provocata de un lucru a carui existenta povestitorul p percepe* mai intai cu ure­chea; locul lui "iaca" il ia sinonimul; "ia": "I-auzi, mai! zice acum batranul."
Expresia "n-ar mai dardai degeaba asupra caisorilor mei" devine foarte plastica, avand sensul; "n-ar mai critica" - si provoaca rasul; din relatarile anterioare am aflat ca "telegarii" lui mos Luca erau niste "smartoage" de cai, "vlaguiti din cale-afara, si slabi, si bgaiijiti ca niste mati din cei lesinati". De aceea baietii au mers intre Podu-Leloaie si Iasi mai mult pe jos decat in caruta, caci "zmeii,., se muiese de tot".
Oralitatea stilului este sporita si de locutiunile verbale intalnite in text: cand Zaharia isi indeamna tovarasii sa por­neasca la drum, acelasi mos Luca ii raspunde: "- Ca bine zici, dascale Zaharia! parca ti-a iesit un sfant din gura!" Expresia are inteles figurat de: "asa-i", "bine-ai zis". Marea lor plasticitate serveste la sugerarea linei semnificatii oarecum abstracte. Alte exemple: "A stricai orzul pe gaste", "s-a dus vestea ca de popa tuns" (ceva ifesit din comun), sunt expresii care atesta marea originalitate a lui Creanga.
Repetitia, procedeu stilistic de asemehea caracteristic pentru vorbirea populara, apare foarte des la Creanga. Se repeta interjectiile: "Ei, ei, mai Zaharie, zjic eu"; sau "Ei, apoi?! Stiutu-v-am eu ca si voi mi-ati fost de-acestia!".
Variate sunt aspectele repetarii verbului; ca exemplu:
"Nu ma duc, mama, nu ma duc la Socola!". Sa se re­marce intreita repetare a epitetului - nume predicativ -"drag", totdeauna inaintea verbului copulativ, purtand, de fiecare data, accentul frazei, in urmatoarea situatie:
"Dragu-mi era satul nostru", "dragi-mi erau tata si mama", "dragi-mi erau sezatorile"; sau "Mama atunci ma si ia rapede-rapede la pornit, fara sa am cand ii spune de calugarie"; ori "Si, dupa ce jucaum cat jucam",.,; sau "Si cu cata carte stiu, cu cata nu stiu", "Si cate si mai cate nu canta..." Se repeta alte parti de vorbire: "suim incet incet codrul Pascanilor", "se revarsa paraile... ducand in sine multe-multe patimi",
Bazandu-se pe limba populara. Creanga recurge extraordinar de des la proverbe si zicatori, citate pe care tine sa le anunte ca atare, cu ajutorul formulei "vorba ceta" (cate­odata "povestea ceea" sau "bine-a zis cine-a zis"). Spre a mari forta convingatoare a unei constatari sau observatii personale si a-i acorda o valoare oarecare generala, vorbito­rul invoca autoritatea intregii colectivitati uraaie, care, fiind vesnica, "stie ce spune", deci nu poate gresi.

Exemple: "Dar, vorba ceea: Ursul nu joaca de bunavoie", "Mort-copt, trebui sa fac pe cheful mamei, sa plec fara vointa si sa las ce-mi era drag". Si: "Tot umbland noi doi din scoala in scoala, ia, asa, de frunza frasinelului."
Un alt procedeu stilistic bogat in efecte este intre­buintarea, cu sens augumentativ, a diminutivelor. Contras­tul dintre forma si continut explica valoarea expresiva neobisnuit de mare a acestui procedeu, iar pe de alta parte, folosirea lui atunci cand vorbitorul este ironic; de exemplu, mos Luca este "insuratel de-al doilea a carui tanara nevasta avusese grija sa-1 trezeasca la timp". De ob­servat contrastul de mare efect, in care ironia iese clar la iveala, intre epitetul "Mosneagu" si diminutivul "insuratel", sau "n-ar mai dardai degeaba asupra caisorilor mei" - in care nuanta ironica e foarte clara.

Roman al copilariei, Amintirile lui Ion Creanga zugravesc zburdalnicia si nevinovatia acestei, varste, conturand un erou cu o personalitate pregnanta. Lumea rurala este privita din interior, din perspectiva eroului narator aflat la varsta copilariei, iar uneori la maturitatea reflectiei si a nostalgiei. Nica se autocaracterizeaza cateodata, dar modalitatea principala de construire a personajului ramane rostogolirea formidabila de intamplari prin care trece sau la care este martor. Autorul-povestilor interpreteaza evenimentele intr-un monolog neo­bosit si incitant totodata (de aici caracterul liric - naratiunea lirica - din Amintiri).

Opera urmareste, prin nararea faptelor si a intamplarilor, procesul de formare a lui Nica, precum si evolutia lui spiri­tuala in relatiile cu mediile sociale pe care le strabate.

Amintiri din copilarie este capodopera care-1 asaza pe autorul ei intre marii prozatori ai lumii: Flaubert. Turgheniev, Dickens.

Evocarea copilariei se face din - perspectiva departata a maturitatii. Consecinta cea mai izbitoare a acestei atitudini este calitatea stilului , vag nostalgic si de o mare caldura sufleteasca, apartinand unei fiinte intelegatoare, inzestratacu un limbaj de o uluitoare autenticitate si de o rara savoare lexicala.

Creanga este o fiinta joviala si sociabila, care rade din inima, rade spre a starni hazul. Rasul lui nu pedepseste, e semn al dragostei de oameni.