Asta știi cum e? Ca într-o glumă destul de veche.
Stau doi tineri de vorbă și, la un moment dat, trece pe lîngă ei o tipă superbă.
Zice unul :
- O vezi?
- Da!
- Ce părere ai?
- Păi, ce să zic? E bună...rău!
- Și eu zic la fel. Aș mai face o dată sex cu ea!
- Ce vorbești? O cunoști?
- Da!
- Și ai făcut sex cu ea?
- Nu! Dar...am mai vrut!
Știi cum se spune?
„Dacă tăceai filosof rămâneai! "
Am zis eu că tu ai vrea să faci ceva mamei tale?
Acea iterație, propusă chiar aproape la fiecare vers, induce un sentiment de hiperdorință, alimentată de frustrarea de a nu avea ceva ce îți dorești.
Glumele se spun pentru oamenii cu simțul umorului, pentru oameni cu ceva în tărtăcuță, nu pentru niște nechemați în lumea inteligenței.
Cît despre a ta expunere, pe care încerci să ne-o prezinți drept poezie ( probabil), încearcă să te abții și să nu maculezi cerul încă senin al acestui site.
Pax vobiscum!
Nu am o parere buna.
E haotic si neclar ce ai scris.
Ai o cacofonie uriasa "nu esti unica, Care a incercat", ai multe greseli, sa zicem ca sunt de scriere, dar e la fel de grav si asta, pentru ca in momentul in care te hotarasti sa arati cuiva ce ai scris, e de bun simt sa te corectezi si sa prezinti textul in forma cea mai corecta gramatical. Mesajul e ambiguu ("esti unica care a reusit"- adica ea, cea careia ii scrii, dar "Sunt o cersetoare in fata ta"- adica tu, cea-cel care scrii... treaba asta trebuie lamurita). Stilul minimalist, cu versuri scurte, sacadate, incomplete, e unul pretentios si se preteaza bine doar autorilor cu experienta, cu un mesaj puternic, ceea ce nu e cazul aici. Pentru ca e banal ce ai scris, mi-e dor, te iubesc, te astept. E ok, dar lipseste ceva, un "boom", un vers care sa te faca sa-ti amintesti poezia chiar daca nu-ti amintesti titlul sau autorul sau imprejurarea in care ai citit-o.
Si e mult, mult prea lunga. In stilul asta fracturat, puteai scrie cateva versuri, maxim opt, dar de impact, puternice, si era mai ok.