Mi s-a intamplat si mie.Cand atrag atentia unei persoane cand greseste, interepreteaza altfel.adica fac asta spre binele ei/lui, iar respectivul crede ca daca il critic, nu il accept asa cum e, si incerc sa-l schimb. Iar acum am invatat, ca fiecare are viata lui, si stie si el cand greseste, nu trebuie sa-i atraga atentia de fiecare data altcineva.
Cunosc multe persoane care nu stiu decat sa critice, nimic nu este bun dar absolut nimic, dar nu se uita la ele cate tare au, dar mai ales nu se uita nici in oglinda ca s-ar sparge, ocolesc aceste persoane nici nu le am in anturajul meu si eu cred ca in general sunt marginalizate de cei din jur.
Da, mi s-a intamplat de foarte multe ori, in special in adolescenta. Fiindca eu eram destul de receptiva la critica dura, dar argumentata, mi-am imaginat ca toti oamenii sunt la fel. Mama era cea care imi spunea ca trebuie sa invat ce e tactul, ca nu toti oamenii vor sa auda lucruri asa brutale etc. Atunci, sa am tact mi se parea ca deformeaza cumva adevarul. Intre timp, am mai crescut si am inteles ca sa ai tact nu inseamna ca nu iti exprimi adevarata parere, ci ca o faci in asa fel incat sa incerci a proteja sentimentele celui de langa. Si am avut surpriza, folosind comunicarea asertiva, ca oamenii sa fie mult mai receptivi la parerile mele despre ei, sa schimbe unele lucruri in relatia dintre noi si sa isi exprime si ei opinia intr-un mod adecvat, in diverse contexte sociale. Am prieteni care sunt diplomati, dar spun mereu ce gandesc, am prieteni care spun lucrurile exact cum le trec prin cap, am prieteni care nu spun niciodata ce gandesc cu adevarat. Pretuiesc modul de a fi al fiecaruia.
anonim_4396 întreabă: