Ce parere aveti? doar ce am compus-o.
Cai negri ca smoala, strânşi în zăbale, se opriră, lovind pământul cu copitele şi nechezând.
Ţărmul aspru şi dantelat- cu colţi de piatră vineţi ieşind din mare şi o puzderie de insuliţe zvârlite parcă de cineva, de sus, şi risipite până-n larg- se cobora în acest loc. Şi-o plajă prundită mărunt, şi numai bună pentru acostat se arătă deodată dintre stânci.
Era de dimineţă, într-un ceas nu prea departe de amiază. Marea suna înăbuşit din tobele ei nevăzute, ascunse în adânc. Şi valurile jucăuşe îşi repezeau corniţele de spumă, ca ale unor iezi neastâmpăraţi, până pe prund. Apoi, oftând uşor, se retrăgeau.
O ceaţă tulbure, lăptoasă îşi târa pântecul pe mare, asemeanea unui balaur.
Iarba se clătina pe dealuri. În depărtare se zărea un munte-nalt având pe culme un turn străvechi şi ruinat.
Nimeni nu mai locuia acolo de mult. Pe ţărm stătea un tânăr. Privea valurile nervoase şi ceaţa rece care se năpustea asupra lui fără să îi pese de lacrimile care se scurgeau din ochii lui. Privea în jurul lui adâncit în gânduri. Dacă ai fi reuşit să priveşti în ochii lui singurul lucru pe care l-ai fi putut vedea ar fi fost culoarea verde. Era atât de puternic. Nu permitea nimănui să-l citească, să-l rănească, să-l facă să regrete.
Dar plângea. Acum, aşezat pe nisipul rece, cu faţa în palme, plângea înecat de durere. De la o fereastră a turnului cineva îl privea. Nu ştia cine era, nu se întorcea să verifice, dar ştia că cineva îl priveşte.

În turn, cineva chiar stătea la fereastră. Era o siluetă aproape transparentă care abia se vedea dincolo de perdelele cenuşii şi ponosite. Era o fată cu părul brunet. De departe nu se observa dar era în picioarele goale şi doar cu o cămaşă de noapte pe ea. Curioşii care ar fi luat turnul drept atracţie turistică ar fi considerat-o o fantomă... asta dacă o vedeau. Pe chipul ei se cunoşteau suferinţa şi lipsa de vlagă care o aduseseră în starea asta. Părea că nu mai avea pentru ce trăi. Poate chiar nu mai avea nimic.
A plecat de la fereastră şi a ieşit uşor din cameră fără ca măcar să se audă ceva. Uşa a scârţâi puţin dar fata era atât de delicată încât şi uşa a preferat să facă linişte. Parchetul stricat şi putrezit îi zgâria picioruşele delicate dar fata nu simţea nimic. Cel puţin aşa arăta. A coborât încer scările şi a ieşit din turn. Când a păşit pe pământ a inspirat adânc şi a gemut. Briza mării ajungea până la baza turnului. Acest lucru o încânta pentru că oricum niciodată nu mergea mai departe. Dar păşin încet în jurul turnului şi bucurându-se de o dimineaţă tipică Islandei a uitat de tânărul pe care îl văzuse pe plajă. Apoi s-a oprit brusc pentru că a văzut o şopârlă verde. S-a aşezat încet pe pământ şi s-a gândit la perechea de ochi verzi care îi lipsea. Băiatul pe care îl iubea o dăduse la o parte în urmă cu ceva timp iar acum îi părea rău că a renunţat aşa uşor la viaţă. Plecase în Islanda imediat după ce l-avăzut ce cealaltă fată. Şi acum locuia singură într-un turn pe ţărmul unei insuliţe părăsite.
Pe lângă faptul că prietenul ei o părăsise, părinţii ei erau morţi de când avea 13 ani, bunici nu a avut niciodată iar celelalt rude nu vroiau să audă de ea pentru că o credeau ucigaşă. În perioada în care părinţii ei au murit subit, ea tocmai trecuse printr-p decepţie iar psihiatrul a spus că aceasta decepţie o putea determina să facă orice, inclusiv să ucidă. Aşă că toate lumea a bănuit-o întâi pe ea de crimă. Dar nu era aşa. Era doar un copil atunci. Un copil care a suferit foarte mult când cea mai bună prietenă i-a murit întru-un accident cumplit de maşină. Era doar un copil care suferea.
Acum nu mai era copil. Avea 21 de ani dar încă suferea. Suferea şi pentru pierderea acelui prieten şi pentru că iubitul a început să o ignore; pentru că nu mai avea părinţi, pentru că nimeni nu o vroia, nimeni nu vroia să o asculte, să o vadă. Toţi o ignorau şi o tratau de parcă nici nu exista. Pentru ei toţi ea era invizibilă. Dar nu s-a gândit niciodată să uite, să treacă peste, măcar să încerce. A rămas aşa cu durerea în ea, s-a ascuns în turn şi nu a mai ieşit de-acolo.
Oamenii de pe insula mare nici nu ştiau dacă mai era în viaţă, nu ştiau dacă este încă acolo, nu ştiau dacă e singură. De fiecare dată când încercau să meargă cu vaporul până acolo să vadă dacă era bine vasul era cât pe ce să se scufunde în apele reci, printre stâncile ascuţite. Pescarilor le era teamă să mai încerce măcar să ajungă la biata tânără. Unii locuitori nu înţelegeau de ce s-a dus de bună voie acolo dar acum era prea târziu ca să mai poată face ceva.
Nimeni nu o vedea când ieşea din turn pentru că ieşea doar dimineaţa foarte devreme şi noaptea doar când nu era lună. Atunci simţea ea că trebuie să iasă. Lipsa de civilizaţie, lipsa de companie o sălbăticiseră.

Acolo, pe plajă, stăte şi privea mare tristă dar calmă. Nimic nu conta. Era singură, aşa cum fusese toată viaţa.
El stătea faţă în faţă cu malul şi plângea înăbuşit. Dar deodată a simţit o prezenţă în spatele lui. Respiraţia rece îi mângâia încet gâtul, o umbră micuţă se întindea pe nisipul din faţa lui iar sentimentul că cineva chiar e în spatele lui nu-i dădea deloc pace. Deşi era foarte frig în acea dimineaţă tânărul simţea cum sângele îi fierbe în vene. Dar toată frica i-a trecut în momentul când fata l-a îmbrăţişat. A zâmbit şi a luat-o de mână. S-a ridicat şi a îmbrăţişat-o.
„De ce ai venit după mine?".
Pentru că regret şi pentru că am nevoie de tine."
„Nu. Nu ai cum să ai nevoie de mine pentru că nu mai sunt ce-am fost. Eu nu mai sunt. Sunt un nimeni. Nimeni nu are nevoie de mine"
„Prostii. Hai sa mergem acasă!"
„Nu plec nicăieri. M-ai părăsit pentru una care nici măcar nu a ţinut la tine. Nu mai am pe nimeni."
„Dar mă ai pe mine. Mereu am fost al tău."
„Nu ai fost al meu niciodată. Nimeni nu deţine pe nimeni. Mă bucur că te-am revăzut dar trebuie să pleci."
„De ce nu-mi dai încă o şansă?"
„Pentru că eu nu am primit niciodată o a doua şansă. Eu am dat tuturor a doua şansă da rmie nimeni."
„Dar eu ce fac acum?"
„Pleci şi promiţi că nu te mia întorci niciodată. Aşa voi fi mai fericită. Ştiu că regreţi şi asta mi-a readus zâmbetul pe buze. Ştii bine că mereu am fost rea şi nu mi-a păsat de durerea celorlalţi dar de tine îmi pasă. Dacă rămâi cu mine vei suferi enorm de mult şi nu vreau asta. Ştii bine."
„Nu e adevărat. Nu plec fără tine. Cum adică nimeni nu te vrea."
„Sunt invizibilă, vezi tu, doar pentru că lumea nu rea să mă vadă."
După aceste ultime cuvinte ale ei s-a întors şi a plecat. S-a dus înspre mare şi a sunat pe cineva. Fata s-a întors în turn fără să-i spună nimic tânărului. A plecat de lângă el efectiv, fără să lase măcar o urmă. A urcat acele scări de lemn şubrede, a intrat pe uşa care acum nu a mai scârţâit şi s-a aşezat din nou la fereastră. A privit calmă cum a apărut un vas din larg. Şi-a dorit să nu se scufunde şi să-l ducă pe prietenul ei în siguranţă pe insulă. Vaporul a acostat lângă un ponton. Băiatul a aruncat o ultimă privire spre turn. Acolo, fata i-a zâmbit şi şi-a dorit să nu-l mai vadă niciodată. Vaporul a plecat.
Acum era singură, ca dintotdeauna. Dar măcar era fericită. S-a ridicat de la fereastră şi a văzut în cameră cele patru persoane pe care le-a putut iubi în toată viaţa ei: mama, tata, cea mai bună prietenă şi Cealaltă Parte a ei.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook