Cine imi da si mie rezumatul la "Zana zorilor" de Ioan Slavici?

A fost odată un împărat despre care toată lumea ştia că un ochi îi râde şi unul plânge, dar nu spusese nimănui de ce.

Împăratul avea trei feciori: Florea, Costan şi cel mai mic, Petru. Mezinul se încumetă să îl întrebe pe tatăl lor despre ochii lui. Împăratul îi spuse că ochii lui vor râde mereu amândoi când îi vor aduce apă de fântână de la Zâna Zorilor, dovadă a voiniciei lor.

Florea plecă primul şi spuse să vină după el Costan, dacă nu se întoarce într-un an, o lună, o săptămână şi o zi. Când ajunse la marginile împărăţiei, de jur împrejur era o prăpastie adâncă şi numai o singură punte. Pe punte ieşi un balaur înspăimântător, iar Florea o luă la fugă şi nu mai ştiu nimeni nimic despre el.

După un an, o lună, o săptămână şi o zi, porni şi Costan, dar păţi acelaşi lucru ca şi Florea. După acelaşi răstimp porni Petru. Acesta, însă, se repezi la balaur cu sabia scoasă. Oricât s-a luptat cu el, nu a reuşit să-l doboare. Calul a obosit şi atunci s-a întors acasă ca să ia altul.

Acasă, găsi armăsarul pe care călărise împăratul în tinereţea lui şi baba Birşa îl făcu să arate ca pe timpurile acelea, un murg frumos şi fermecat, cu şeaua şi frâul împodobite cu aur şi pietre scumpe. Calul îl duse în zbor la punte şi îl învăţă cum să îl învingă pe balaur.

Murgul îl duse peste un pustiu întins, ca vântul şi ca gândul, ca dorul şi ca blestemul. După patru zile ajunseră la marginea pustiului, într-o pădure de aramă. Aici Petru nu ascultă de vorbele murgului şi se apucă să rupă flori, să facă o cunună. Îndată veni Vâlva Pădurii de Aramă şi se porni lupta. După trei zile, Petru izbuti să arunce în capul Vâlvei frâul, cum îl învăţase Murgul, şi ea se făcu un cal frumos, un frate al Murgului.

Luă Petru şi calul acesta şi porni mai departe. Ajunseră la Pădurea de argint şi lucrurile se petrecură ca la Pădurea de Aramă, iar Petru avea acum trei cai voinici.

La Pădurea de Aur lupta fu şi mai grea, căci vâlvele fuseseră din ce în ce mai puternice, dar voinicul învinse până la urmă. Acum avea patru cai şi trei cununi de flori, pe care Murgul îi spuse să le păstreze.

Trecură apoi pe la Sfânta Miercuri, care îi dărui o cutie în care văzu ce mai face tată-său, pe la Sfânta Joi şi pe la Sfânta Vineri. Aceasta îi dărui şi ea un fluier care adormea pe oricine şi îl învăţă ce să facă în Împărăţia Zorilor.

Când ajunse la cetatea de scaun, Petru prinse a cânta din fluier, şi adormi şi paznicii cu un ochi în frunte şi balaurii cu şapte capete şi leii cu părul şi colţii de aur. Intră în grădina Zânei Zorilor, adormi şi zânele care erau acolo şi merse către palat. În cea mai frumoasă dintre odăi se afla fântâna, iar lângă ea era chiar Zâna Zorilor, care dormea într-un leagăn de aur. O sărută, îi puse pe cap cununa din Pădurea de aur, umplu ulcioarele cu apă şi luă calea întoarsă.

Pe drum trecu iar pe la cele trei sfinte, iar Sfânta Joi îi spuse să nu aibă încredere în nimeni şi îi dădu o năframă care îl apăra de orice, de suliţă, de sabie sau de glonţ.

Cei doi fraţi ai săi îi ieşiră în cale cu vorbe dulci, dar cu gânduri negre, căci tatăl lor spusese că lasă împărăţia celui care va aduce apa de la Zâna Zorilor. Îi luară apa şi îl aruncară într-o fântână adâncă, apoi plecară la împăratul, care împărţi împărăţia în două şi le dădu lor câte o jumătate.

Zâna Zorilor, când se trezi, văzu coroana, văzu că luase cineva apă din fântână şi trimise paznicii şi balaurii şi leii să îl găsească pe cel care făcuse asta. Nu îl găsiră. Zâna porunci soarelui să îl caute, dar nici acesta nu îl găsi. Atunci ea porunci soarelui să nu mai lumineze, izvoarelor să nu mai curgă, florilor să nu mai miroasă, şi dădu de veste în lume că va fi întuneric beznă până când va veni cel care luase apa din fântână.

Împăratul zise celor doi fii să meargă unul dintre ei. Nu avură încotro, plecă întâi Florea, pe urmă Costan. Pe amândoi îi dovedi zâna că mint şi le luă lumina ochilor.

Dacă văzu Sfânta Vineri că Zâna Zorilor nu are de gândă să dea lumina soarelui înapoi la oameni, trimise Vântoasele să îl caute pe Petru. Vântul de primăvară îi găsi oasele în fundul fântânii. Cele trei sfinte îl făcură la loc, de o sută şi de o mie de ori mai frumos şi mai voinic şi mai mândru decât fusese.

Petru se duse la Zâna Zorilor, iar când aceasta îl văzu, în sfârşit, de bucuria ei soarele începu a străluci, izvoarele a curge şi florile a mirosi dulce. Voinicul se duse acasă şi îşi aduse părinţii, făcu o nuntă mare şi deveni stăpân pe amândouă împărăţiile. Iar celor doi fraţi, zâna le dădu vederea înapoi, ca să vadă şi ei fericirea lui Petru Făt-Frumos.

============. fundita te rog