Edgar Allan Poe are multe astfel de povestiri/legende. Poti vedea aici operele sale >> http://ro.wikipedia.org/wiki/Edgar_Allan_Poe
Voi da ''copy - paste'' la cateva :
~Masca Morții Roșii
Povestirea are loc la abația fortificată a "fericitului, cutezătorului și agerului" prinț Prospero. Prospero și o mie de alți nobili s-au refugiat în această abație întărită pentru a scăpa de Moartea Roșie, o epidemie teribilă de ciumă cu simptome oribile care a pustiit ținutul. Victimele simțeau o agonie convulsivă și curgeau de pe ele sudori de sânge în loc de apă. Se spune că ciuma ucidea într-o jumătate de oră. Prospero și curtea lui sunt prezentați ca indiferenți la suferințele populației, intenționând să aștepte sfârșitul epidemiei de ciumă în lux și siguranță în spatele zidurilor refugiului lor sigur, după ce porțile masive de fier fuseseră sudate.
Într-o noapte, Prospero a organizat un bal mascat pentru a-și distra oaspeții în șapte camere colorate din mănăstire. Șase dintre camere sunt decorate fiecare și luminate într-o culoare specifică: albastru, violet, verde, portocaliu, alb și violet. Ultima cameră este decorată în negru și este luminată de o lumină roșie - "de culoarea intensă a sângelui": din cauza acestei perechi reci de culori, foarte puține persoane erau suficient de curajoase pentru a se aventura în camera a șaptea. În aceeași cameră se afla un orologiu mare de abanos, care suna amenințător la fiecare oră, când toată lumea se oprea din discuții sau din dans și nici orchestra nu mai cânta. După ce sunetul se oprea, toată lumea se comporta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și își continua balul.
După ce orologiul a sunat de miezul nopții, petrecăreții și Prospero au observat o persoană îmbrăcată într-o haină întunecată, de culoarea sângelui, care semăna cu un giulgiu de înmormântare, cu o mască extrem de realistă, care părea a fi a unui cadavru rigid, și cu trăsături ale Morții Roșii, de care toți cei de la bal erau disperați să scape. Grav insultat, Prospero cere să cunoască identitatea oaspetelui misterios, astfel încât să-l spânzure. Când nimeni nu îndrăznește (de frică) să se apropie de acea persoană, în loc să-l lase să treacă prin cele șapte camere, prințul îl urmărește cu un pumnal amenințător până când îl încolțește în camera a șaptea, camera neagră cu geamuri fumurii-stacojii. Când făptura se întoarce spre el, prințul scoate un strigăt ascuțit și cade mort. Înfuriată și îngrozită, mulțimea se năpustește în camera neagră și-i dă jos nepoftitului, cu forța, masca și roba, doar pentru a afla spre groaza lor că acestea nu ascundeau o formă solidă. Abia acum ei își dau seama (prea târziu) că străinul venit în puterea nopții la ei este de fapt Moartea Roșie și toți oaspeții iau boala și mor. Fraza finală a povestirii rezumă astfel: "Și bezna, și ruina, și Moartea Roșie își întinseră peste tot și peste toate nemărginita lor stăpânire".
~Umbră – O parabolă
Povestirea este narată de grecul Oinos care precizează că întâmplarea relatată s-a petrecut într-un an înspăimântător în cetatea antică Ptolemais. Călătorii în țări străine și cititorii în stele știau că cerurile prevesteau nenorocire. Naratorul și șase prieteni de-ai săi se strânseseră între zidurile unei săli, unde se ospătau, dar gânduri sumbre îi apăsau. Cei șapte oaspeți beau vin roșu, cântau și râdeau. Draperii negre atârnau în cameră și îi opreau pe oaspeți să vadă luna și stelele prevestitoare de rele. Oinos simțea că în jurul lor plutea ceva intangibil, simțurile sale tulburate percepeau o senzație de sufocare și o neliniște plină de spaimă. Toți cei șapte erau copleșiți de o povară de moarte.
Răzând și veselindu-se, cei șapte beau vin roșu și recitau cântând poemele lui Anacreon. În camera lor se mai afla cineva, tânărul Zoilos [1]. Acesta zăcea pe podea, mort de ciumă, iar ochii săi păreau că urmăresc ospățul celor șapte. Din spatele draperiilor negre s-a desprins o umbră întunecată și fără formă, care nu era nici umbră de om și nici de zeu - grec, egiptean sau caldeean. Umbra a rămas nemișcată, iar petrecăreții nu au îndrăznit să se uite la ea. În cele din urmă, Oinos și-a luat inima în dinți și a întrebat umbra cum se numește și de unde vine. Umbra a răspuns:
„Sunt UMBRĂ, iar locuința mea se găsește în apropierea catacombelor din Ptolemais, chiar lângă întunecatele câmpii ce mărginesc apele necurate ale lui Caron!". [2]
Toți șapte au sărit în sus, cuprinși de groază, căci sunetul glasului umbrei nu aparținea unei singure ființe, ci al unei mulțimi mari de persoane decedate.
~Prăbușirea Casei Usher
Povestirea începe cu sosirea unui narator nenumit la casa prietenului său din copilărie, Roderick Usher, de la care primise o scrisoare într-o parte îndepărtată a țării și în care acesta se plângea de o boală și îi cerea ajutorul. Deși Poe a scris această povestire înainte de inventarea științei psihologice moderne, simptomele lui Roderick pot fi descrise potrivit terminologiei ei. Acestea includ o formă de supraîncărcare senzorială cunoscută sub numele de hiperestezie (hipersensibilitate la lumină, sunete, mirosuri și gusturi), ipohondrie (o preocupare excesivă sau o grijă cu privire la prezența unei boli grave) și anxietate acută. Este dezvăluit faptul că sora geamănă a lui Roderick, Madeline, este și ea bolnavă și cade în transe cataleptice asemănătoare cu moartea. Naratorul este impresionat de picturile lui Roderick și încearcă să-l înveselească citind împreună cu el și ascultându-i compozițiile muzicale improvizate la chitară. Roderick cântă "Palatul bântuit", apoi îi spune naratorului că el crede faptul că locuința în care trăiește este simțitoare, și că aceste simțuri provin din combinația de zidărie și de vegetație care o înconjoară.
Roderick îl informează mai târziu pe narator că sora lui a murit și insistă ca ea să fie înmormântată timp de două săptămâni într-o criptă (mormânt de familie) în casă înainte de a fi îngropată definitiv. Naratorul îl ajută pe Roderick să pună trupul în mormânt și observă că Madeline are obrajii roz, așa cum au unele persoane după moarte. Ei o închid acolo, dar în săptămâna următoare Roderick și naratorul simt o stare de agitație în creștere fără nici un motiv aparent. Într-o noapte începe o furtună. Roderick vine în dormitor naratorului, care este situat chiar deasupra criptei, și deschide fereastra către furtună. El observă că heleșteul din jurul casei pare să strălucească în întuneric, așa cum era reprezentat în picturile lui Roderick Usher, deși nu există niciun fulger.
Naratorul încearcă să-l calmeze pe Roderick citindu-i cu voce tare The Mad Trist, un roman despre un cavaler pe nume Ethelred care sparge ușa chiliei unui pustnic, într-o încercare de a scăpa de furtuna care se apropie, doar pentru a găsi un palat de aur păzit de un dragon. El găsește, de asemenea, agățat pe perete un scut strălucitor de aramă pe care este scrisă o legendă: că cel care ucide balaurul câștigă scutul. Cu o lovitură de buzdugan, Ethelred ucide balaurul, care moare cu un strigăt ascuțit, și se duce să ia scutul, care cade pe podea cu un zgomot îngrozitor.
Pe măsură ce naratorul citește despre intrarea cu forța a cavalerului în chilie, se aud sunete de crăpături și spargeri undeva în casă. Atunci când dragonul este descris ca urlând pe moarte, se aude din nou un sunet aspru și prelung în casă. Când el se referă la scutul care cade de pe perete, o reverberație metalică și goală poate fi auzită. Roderick devine tot mai isteric și exclamă în cele din urmă că aceste sunete sunt făcute de sora lui, care era, de fapt, în viață, atunci când a fost îngropată și că Roderick știa că ea era în viață. Ușa dormitorului este apoi suflată ca de un vânt pentru a vedea că în spatele ei se afla Madeline. Ea se prăbușește greoi peste fratele ei și amândoi cad morți pe podea. Naratorul fuge apoi din casă și, pe măsură ce face acest lucru, observă un fulger de lumină făcându-l să se uite înapoi la Casa Usher, la timp pentru a vedea cum ea se rupe în două, fragmentele scufundându-se în heleșteu.
~ Portretul oval
Povestea începe cu un narator rănit care caută refugiu într-un conac abandonat din Apenini, fără a se da nicio explicație pentru rana sa. El își petrece timpul admirând operele de artă care decorează camera ciudată în care zăcea și răsfoind un volum care "avea ca scop să critice și să descrie" picturile. El descoperă în cele din urmă o pictură care îl șochează prin realismul ei extrem, la care el se referă ca la o "absolută asemănare cu viața a expresiei". El petrece un moment ("timp de o oră, poate", i se spune cititorului), în venerație tăcută până când nu mai poate suporta să se uite, apoi consultă volumul pentru o căuta o explicație.
Restul povestirii este o selecție din volumul în care este descris modul în care a fost realizată pictura - o povestire în povestire. Cartea explică faptul că pictura a fost realizată de un artist excentric care și-a reprezentat tânăra sa soție, dar că a devenit din ce în ce mai obsedat de pictură, până când nu i-a mai acordat nicio atenție femeii pe care o picta. Când a terminat pictura el este îngrozit în fața propriei sale opere și exclamă: "E viața însăși!" Apoi, el s-a întors să-și vadă soția și a constatat că ea murise și spiritul ei fusese transferat în pictura asemănătoare cu viața.
~ Ligeia
Naratorul nedenumit descrie calitățile Ligeii, o femeie frumoasă, pasională și intelectuală, cu părul ca pana corbului și ochii închiși la culoare, despre care crede că a întâlnit-o "într-un oraș mare, plin de ruine, de lângă Rin". El nu este în măsură să-și amintească nimic despre trecutul Ligeii, inclusiv numele ei de familie, dar își amintește frumoasa ei înfățișare. Frumusețea ei, cu toate acestea, nu este obișnuită. El o descrie ca fiind înaltă și subțirică, cu unele "ciudățenii". El îi descrie fața în detaliu, de la fruntea ei "fără cusur" până la ochii ei cu "sfere divine". Ei se căsătoresc și Ligeia își impresionează soțul cu imensele sale cunoștințe de fizică și matematică și cu competența sa în limbile clasice. Ea începe să-i arate soțului cunoștințele ei de metafizică și de înțelepciune "interzisă".
După o perioadă nespecificată de timp Ligeia se îmbolnăvește, se luptă la nivel intern cu mortalitatea umană și în cele din urmă moare. Naratorul, lovit de durere, cumpără și recondiționează o abație în Anglia. El se căsătorește curând fără a fi îndrăgostit cu "Lady Rowena Trevanion, de Tremaine, cu părul blond și ochii albaștri".
În a doua lună a căsătoriei, Rowena începe să sufere de febră agravantă și de anxietate. Într-o noapte, când era pe cale să leșine, naratorul îi toarnă o cupă de vin. Drogat cu opiu, el vede (sau crede că vede) picături dintr-"un lichid strălucitor și rubiniu" căzând în pahar. Starea ei se agravează rapid și ea moare câteva zile mai târziu, iar trupul ei este înfășurat în giulgiu pentru înmormântare.
Pe când naratorul priveghea peste noapte, el observă o revenire scurtă a culorii în obrajii Rowenei. Ea prezintă în mod repetat semne de revitalizare, înainte de recădea în moarte aparentă. Pe măsură ce el încearcă să o resusciteze, revitalizările devin treptat mai puternice, dar recăderile mai abrupte. În timp ce zorii apar, iar naratorul stă epuizat emoțional ca urmare a luptelor petrecute în timpul nopții, trupul înfășurat în giulgiu reînvie încă o dată, se ridică din pat și se îndreaptă, clătinându-se, spre mijlocul camerei. Când el se îndreaptă să o atingă, ea se ferește, iar giulgiul care-i înfășura capul cade pentru a dezvălui un păr de culoarea penei corbului și ochi negri: Rowena s-a transformat în Ligeia.
Mai ar fi, printre numeroasele lui opere, si ~Tăcere – O fabulă
Diavolul spune povestea unui ținut sumbru și necunoscut aflat pe malul râului Zair, unde nu este odihnă și nici tăcere. De o parte și de alta a apei se întinde un palid deșert de nuferi uriași, care suspină unul către altul în această singurătate. Pe malul râului, copacii bătrâni se leagănă, având la rădăcinile lor ciudate plante otrăvitoare. Nu este odihnă și nici tăcere.
În noapte, ploaia cădea și se transforma în sânge, atunci când ochii demonului s-au uitat la o stâncă, pe care era gravată inscripția DEZOLARE.
Demonul a privit în sus și a văzut pe stâncă un omul nobil îmbrăcat într-o togă romană. Omul era căzut pe gânduri și se uita la pustiul din apropiere, iar pe fața lui se citea durerea, oboseala umanității și dorința de singurătate. Demonul a cerut hipopotamilor să vină la baza stâncii și să mugească înspăimântător către om, dar omul continua să rămână ferm pe stâncă.
Demonul a trimis apoi o furtună, dar omul nu s-a descurajat. Furios, demonul a blestemat apele, plantele, animalele, vântul și cerul cu tăcere. Totul a devenit atunci tăcut și pe stâncă a apărut inscripția TĂCERE.
Chipul omului s-a făcut palid de groază. El a ascultat cu atenție, dacă nici un sunt nu s-a auzit în imensiul deșert. Omul s-a înfiorat, s-a întors cu totul și a luat-o la fugă.
Autorul consideră acest mit ca fiind cel mai frumos dintre toate. Când diavolul și-a sfârșit povestea spusă în bezna mormântului, a început să râdă. Autorul nu a putut să râdă cu el și a fost blestemat de către demon. Iar din mormânt a ieșit linxul și s-a culcat la picioarele demonului și s-a uitat la fața sa.
Le poti citi in intregime pe internet. Aici sunt doar rezumatele fara foarte multe detalii.
Hm...stiu multe legende de groaza, uite una:
Un barbat si o femeie au mers in Las Vegas ca sa-si petreaca luna de miere si s-au cazut intr-o camera a unui hotel obisnuit. Cand au intrat in camera acestia au observat ca miroase ciudat. Asa ca, barbatul s-a dus la receptie si a cerut sa fie mutati in alta camera deoarece miroasea foarte urat. Din pacate, managerul si-a cerut scuze si le-a spus ca nu mai are nicio camera libera, in schimb acesta le-a oferit un pranz din partea hotelului si a spus ca o sa trimita pe cineva sa mai faca inca o data curatenie.
Cand cei doi s-au intors de la masa, camera avea acelasi miros. Au sunat din nou managerul care a incercat sa le gaseasca alta cazare si au mai facut inca o data curatenie, insa de aceasta cu produse mult mai puternice. Din pacate mirosul a ramas, iar camera in alta parte nu au gasit.
In cele din urma, sotul a decis sa caute chiar el sursa mirosului neplacut si a inceput sa se uite prin camera de hotel.In cele din urma cand aa dat salteaua la o parte a gasit cadavrul unei femei. Aceasta este una dintre cele mai inspaimantatoare legende deoarece au existat de-a lungul timpului numeroase povesti asemanatoare, care au aparut si in ziare.
In 1999 a fost raportat un incident asemanator a doi turisti germani, care au spus si ei ca miroase oribil in camera. In cele din urma, ei au ajuns sa doarme langa cadavrul in descompunere a lui Saul Hernandez, care a fost gasit in acelasi loc. Cea mai recenta intamplare asemanatoare a fost raportata in martie, 2010 in Memphis, conform ABC News.
Pe data de 15 martie anchetatorii au fost chemati dupa ce au gasit un cadavru in camera 222 in hotelul Budget Inn. Cadavrul era al unui barbat, Sony Millbrook, care a fost gasit sub pat in interiorul cadrului metalic care sta direct pe podea. Camera 222 a fost inchiriata doar de cinci ori, iar curatenie in ea s-a facut de nenumarate ori de catre personalul hotelului, de la disparitia lui Millbrook. Anchetatorii sustin ca Millbrook pare sa fi fost ucis.
Acesta este adevarul terifiant din spatele legedei metropolitane, ceea ce o face drept una dintre cele mai terifiante deoarece nimeni nu a descoperit pana in momentul de fata cine si de unde sunt acele cadavre care tot apar in camerele de hotel. Asta este una interesanta, pe nume Cadavrul de sub pat. Sper sa ti-a placut! Daca mai vrei sa imi spui. Sigur, e luata de pe net, dar, poate sa fie adevarate sau o simpla poveste care a inventat-o un om plictisit...scuze da greselile strgurate, am scris repede . Funda? :3
1.Bloddy Mary
Cand avem 9 ani am mers la ziua unei fete impreuna cu alte 10 colege. Si cum am ramas acolo peste noapte ne-am decis pe la miezul noptii sa ne jucam Mary Worth. Si cum unii dintre noi nu stiau despre ce este vorba, o fata s-a oferit sa spuna legenda.
Mary Woth a trait cu mult timp in urma. Ea era o fata foarte frumoasa, dar in urma unui teribil accident a ramas desfigurata, atat de rau incat nimeni nu se mai putea uita la ea. Astfel, ea nu a mai avut voie sa se uite in oglinda de frica sa nu o ia razna, desi inainte petrecea ore in sir in fata oglinzii.
Intr-o noapte cand toata lumea dormea, fiind foarte curiosa a intra pe furis intr-o camera si s-a vazut in oglinda, imediat dupa, a inceput sa urle si sa planga in hohote. Acela a fost momentul cand si-a dat seama ca isi vrea vechea infatisare inapoi, de aceea a intrat in oglida promitand ca va desfigura pe orice va incerca sa o caute in oglinda.
Dupa aceasta poveste am decis sa inchidem toate luminile si am incercat sa jucam respectivul joc. Ne-am inghesuit toate in fata unei oglinzi repetand incontinuu: