Cn imi da rezumatul cartii napoleon bonaparte imi trebuie urgent funDa

Pe colinele ce se intind la sud de Bruxelles, intre satele Belle-Aliance si Waterloo, in vara anului 1815, Napoleon dadea ultima lui batalie. In seara de 18 iunie cadea cortina peste ultimul act al epopeii napoleoniene. Invins, isi termina cariera poltica si militara omul pe care istoria avea sa-l priveasca drept un fenomen. Pentru prima oara in decursul a patruzeci de batalii, "Vechea garda" se retragea fara ordin sub presiunea inamicului. Strigatu "La Garde recule!" (Garda se retrage!), raspandit cu iuteala fulgerului, a produs o demoralizare urmata de panica. Ultima speranta de victorie era spulberata. Vestea infrangerii ajungea la Paris, la doua zile dupa ce, prin obisnuitele trei lovituri de tun, populatia capitalei fusese instiintata de victoria de la Ligny asupra prusienilor lui Blucher.

Vestea a produs o consternare generala, o deprimare in mase, o bucurie retinuta in randurile burgheziei liberale nesigure de cursul viitor al evenimentelor, una imensa in foburgul St. Germain, cuibul si focarul de intrigi al aristocratiei regaliste. Marea burghezie, pentru care Napoleon facuse totul spre a-i asigura interesele si a-i consolida pozitia, se pregatea febril sa primeasca cu supunere si devotament pe Ludovic al XVIII-lea care, dupa fuga sa rusinoasa, se reintorcea sub protectia baionetelor lui Wellington si a husarilor lui Blucher. Tradatorii tuturor regimurilor, care-si facusera din tradare o profesiune, nobilul Talleyrand si iacobinul Fouche, primul facut de Napoleon print de Benevent, al doilea duce de Otranto, ambii proveniti din tagma preoteasca, reusisera fara greutate sa asocieze la tradare pe toti aceia pe care Napoleon ii facuse printi, duci, conti si-i umpluse de averi, pe toti marii demnitari care pana atunci se intrecusera in slugarnicii si pe toti maresalii, acei "Bonaparti ratati" cum ii numeste Alber Vandal, care-l tradasera prima oara in 1814, dupa cateva luni il tradau pe Ludovic al XVIII-lea, iar acum il tradau a doua oara pe Napoleon.

Ramaneau alaturi de el si-l urmau cu un fanatism superstitios: grenadierii brazdati de rani si incaruntiti in batalii, masa taranimii in totalitatea ei si, fapt uimitor, il primeau cu strigate de "Traiasca Imparatul" lucratorii umili din cartierele sarace ale Parisului, sanchilotii, aceia pe care Napoleon recunostea ca i-a gasit saraci si-i lasa saraci.

Armata, taranii si lucratorii reprezentau o forta redutabila pe care insa Napoleon nu vrea s-o foloseasca pentru a nu adauga la nenorocirea Frantei calamitatile unui razboi civil. Dupa incercari dramatice, dar fara succes, de a obtine sprijinul Corpului Legislativ si al Senatului, de a polariza in juru-i toate energiile intr-o incercare suprema de rezistenta, resemnat, el renunta la tron si cauta un loc de retragere unde sa-si termine restul vietii, ca simplu particular sub numele de colonelul Muiron, numele aghiotantului sau care, in batalia de la Arcole, a cazut acoperindu-i trupul pentru a-l feri de gloantele austriecilor. Preferintele merg catre Lumea Noua, catre America, insa oceanul este sub controlul flotei engleze si el nu vrea sa infrunte riscul de a fi prins si a da astfel englezilor justificarea de a-l trata ca prizonier. Increzator in cavalerismul si generozitata lorzilor englezi, el isi incredinteaza soarta poporului englez. La 14 iulie 1815, generalul Gourgaud este insarcinat sa duca Printului Regent al Angliei faimoasa scrisoare:

"Alteta Regala!…am terminat cariera politica si vin ca Temistocle sa ma asez in caminul poporului britanic. Ma pun sub protectia legilor sale. Cer aceasta Altetei Voastre ca celui mai puternic, celui mai constant si celui mai generos dintre inamicii mei." Si, inainte ca Fouche, fostul lui ministru al Politiei generale, acum prim-ministru al lui Ludovic al XVIII-lea, sa-l poata aresta, Napoleon urca la bordul vasului Bellerophon, unde este primit cu toate onorurile de catre capitanul Frederich Maitland.

Dar in Anglia nu guverneaza regentul, ci lorzii si in acel moment la carma tarii se gaseau lorzii Liverpool, Castlereagh, Eldon, Sidmouth si, ca ministru al Coloniilor, lordul Bathurst, toti cinci discipoli si fosti colaboratori ai lui William Pitt, care le-a lasat mostenire ura contra Frantei si a lui Napoleon. Pentru oligarhia engleza, Napoleon nu era, si nu fusese niciodata, decat un "iacobin scelerat", un "Robespierre calare", un uzurpator al tronului "prea crestinilor Bourboni". Acest corsican "parvenit" proclamase Egalitatea ca principiu social si nobilii lorzi nu prea intelegeau cum ar putea "omul de pe strada" sa fie egal cu ei. La fel gandeau si feudalii care conduceau in Austria, Rusia si Prusia. Incremeniti in prejudecatile lor de casta, erau revoltati sa vada ca sub domnia acestui "capcaun din Corsica" spalatoreasa Catherina Hubscher era ducesa de Danzig, ca Lannes, feciorul unui grajdar, era duce de Montebello, ca Murat, baiatul unui hangiu, era rege al Neapolului si toata nobilimea italiana cu sange albastru trebuia sa i se plece. In misticismul lor religios ei vedeau in aceasta rasturnare sociala opera unui ateu iacobin care vera sa strice "ordinea lasata de bunul Dumnezeu pe pamant".Napoleon isi facuse idee romantica despre cavalerismul lorzilor, atunci cand credea ca acestia il vor primi magnific, asa cum in antichitate Artaxerxes, rege persilor, isi primise adersarul, pe marele atenian Temistocle, invingatorul de la Salamina. Tratat ca un banal prizonier periculos pentru linistea Europei, Napoleon este imbarcat pe vasul Northumberland si sub paza unui marinar grosolan, amiralul Cockburn, depus pe stancile de bazalt ale insulei Sf. Elena. Intr-o zadarnica incercare de a sterge amintirea unui trecut de infrangeri, printr-un ordin al lordului Bathurst acela care fusese imparat al Frantei, rege al Italiei, protector al Confederatiei Rinului si mediator al Elvetiei nu se va mai numi decat "generalul Bonaparte". Sanctiuni severe i asteapta pe toti aceea care i se vor adresa cu Sire sau Majestate.

Masura era luata cu asentimentul tarului Alexandru I, acelasi care, dupa rasunatoarele infrangeri de la Austerlitz si Friedland, beneficiase larg de generozitatea invingatorului si la Tilsit se simtise fericit sa se imbratiseze cu Napoleon; era de acord si regele Prusiei, cel care dupa dezastrul de la Iena ii cersise tronul si-si trimisese sotia, renumita prin frumusete, sa ingenuncheze in fata lui si sa-l seduca prin gratiile ei; se alatura acestei masuri si imparatul Austrei, care dupa infrangerea de la Wagram, de frica, isi impinsese fiica in patul lui Napoleon, facandu-si-l ginere.

Privita retrospectiv, masura apare ridicola, fiindca 20 de ani de istorie nu se pot sterge prin simpla semnatura a unui lord al carui nume nu mai dainuieste astazi decat asociat cu acela al lui Napoleon. Vrand sa-l umileasca, nici lorzii, nici monarhii nu-si dadeau seama ca titlul de generalul Bonaparte era poate mai glorios decat acela de imparatul Napoleon. Era titlul pe care captivul il purtase la Lodi, la Arcole, la Rivoli si la Piramide, era titlul pe care-l purtase primul Consul, invingatorul de la Marengo si autorul Codului Civil.

Masura era stupida fiindca intr-o Europa feudala, in care monarhi incapabili, degenerati, uneori dementi (chiar in acea epoca George al III-lea al Angliei si Paul I al Rusiei erau socotiti nebuni), urcau pe tronuri automat, in virtutea formulei mistice a "dreptului divin", Napoleon era un suveran acceptat de popor, de un popor care, in acel moment istoric, era din punct de vedere politic cel mai evoluat si cel mai constient. Cu logica lui stransa, Napoleon spunea: "…Daca nu sunt imparatul Napoleon, atunci nu sunt nici generalul Bonaparte, deoarece ambele titluri mi-au fost conferite de poporul francez". In fine, era o dovada de mare naivitate din partea lorzilor si a monarhilor cand isi inchipuiau ca istoria va ratifica aceasta "solemna bufonerie", cum o numeste chiar un englez, lordul Rosebery.

Tratamentul aplicat lui Napoleon la Sf. Elena a fost, cum spunea acelasi lord, "…un amestec de josnicie si lasitate, o politica de herpagoni si de spioni". Instalat pe platoul de la Longwood, intr-o locuinta saracacioasa in care ploua, acoperita cu carton asfaltat, infestata de sobolani, avand in fata o priveliste dezolanta, fara vegetatie, desi ploua aproape in fiecare zi, unde vantul sufla cand arzator, cand rece ca gheata, si unde valurile oceanului cu vuietul lor monoton asalteaza stancile de bazalt, marind tristetea si deprimarea, omul obisnuit sa lucreze 15-18 ore pe zi se vede condamnat la inactivitate. "Satan- spune Merejkovski- n-ar fi putut inventa un infern mai teribil". Aceasta drama a inactivitatii este si mai sugestiv redata de contele Chaptal: "Spiritul sau, corpul sau erau incapabile de oboseala. Cum se putea gasi la Longwood o intrebuintare pentru aceasta masina formidabila? Toata aceasta forta cerebrala nervoasa recadea asupra lui si-l strivea". Cei aproape sase ani de la Sf. Elena sunt o continua si dramatica lupta cu timpul. Zilele sunt lungi si noptile cu insomnii nesfarsite. Pentru a-si da iluzia unei activitati, pentru a insela timpul, pentru a se insela pe sine insusi, Napoleon isi propune sa-si dicteze memoriile, dar din tot ce si-a propus n-a realizat decat un sfert.

In 1819 dicteaza lui Bertrand si Montholon: campaniile lui Turenne, ale lui Frederic cel mare si Iulius Caesar, plus cateva observatii asupra "Eneidei" si asupra operei lui Voltaire. Dicteaza fara continuitate, trece de la un subiect la altul. Las Cases, Bertrand, Gourgaud, Montholon si valetul Marchaud scriu mereu, pana cand captivul, dezgustat de viata, de sicanele meschinului guvernator Hudson Lowe, doborat de chinurile bolii, inceteaza treptat orice activitate si se limiteaza la lecturi din autorii favoriti. Din suita sa, contele Las Cases este cel mai cult, cel mai inteligent si cel mai curtean. Lui ii dicteaza cel mai mult si cu el discuta mai des: istorie, literatura, geografie (domeniu in care Las Cases este specialist), ii povesteste viata, ii explica bataliile, politica si planul Imperiului universal pe care voia sa-l infaptuiasca, pentru ca, intr-una din zile, sa termine discutia prin cuvintele grele si melancolice: "Ce roman a mai fost si viata mea!".