Ce amintiri răscoleşti în mine. Eram mică, aveam vreo 13 ani. Mă plimbam întotdeauna ţanţoşă prin oraş cu prietenele, şi nu dădeam atenţie nimănui. Eram mai îngâmfată ca un păun între găini, dar mi-am găsit naşul. Stăteam în parc, vorbind despre lucruri puerile, ce nas mare are cutare, cum s-a îmbrăcat cutare la cutare eveniment, ş.a.m.d. Atunci a trecut pe acolo un băiat care se transferase de curând la şcoala noastră. Era cu 4 ani mai mare, şi sinceră să fiu, nu aveam nicio şansă, oricât de mândră aş fi fost. Colegii, văzând că mi-a căzut cu tronc, s-au hotărât să-mi dea o lecţie, şi au vorbit cu respectivul să mă ia un pic peste picior. Colac peste pupăză, i s-a pus şi lui pata pe mine, şi am rămas împreună vreo 4 luni. Primul nostru sărut (care a fost primul din viaţa mea), a avut loc chiar în parcul în care l-am văzut prima oară. Era noapte afară, lună plină (ar fi trebuit să mă transform în vârcolac?), şi noi stăteam cu ochii zgâiţi la ea. Nici nu ştiu cum am ajuns să ne sărutăm, nu-mi amintesc decât că ţinea ochii închişi, şi eu m-am luat după el, şi ne-am lăsat purtaţi de val. Ce am simţit? Hmm, nu cred că poate fi descris în cuvinte. Îţi pot spune, totuşi, că a doua zi am stat vreo 2 ore în faţa unei oglinzi, să văd dacă nu s-a schimbat ceva la înfăţişarea mea. Cam atât de intens l-am trăit.
Ţi-am înşirat o telenovelă aici, mă opresc înainte să îmi pună cineva povestea pe peliculă. O zi frumoasă!