Dati-mi si mie va rog frumos rezumat la Cei Trei Muschetari ca avem in vacanta tema si nu ma pricep la rezumate...si nu am gasit pe net.(Cartea am citit-o).

Http://www.referat.ro/referate/download/Cei_trei_muschetari_8083.html

Cei trei muschetari (Les Trois Mousquetaires) este un roman de Alexandre Dumas tatăl, care relatează aventurile tânărului d'Artagnan după ce sosește la Paris în urmărirea visului său de a deveni un muschetar al regelui. D'Artagnan nu este însă unul din muschetarii din titlu; acesta se referă la prietenii săi Athos, Porthos și Aramis. Romanul este adesea citat cu ortografia greșită "Cei trei mușchetari".

Povestea lui d'Artagnan se continuă în alte două romane ale lui Dumas, După douăzeci de ani și Vicontele de Bragelonne.

Cei trei muschetari a fost publicat în revista Le Siècle între martie și iulie 1844. Dumas pretindea că se baza pe manuscrise descoperite în Biblioteca națională. S-a dovedit ulterior că Dumas se inspirase din cartea Mémoires de Monsieur d'Artagnan, capitaine lieutenant de la première compagnie des Mousquetaires du Roi (Memoriile Domnului d'Artagnan, căpitan-locotenent al primei companii a Muschetarilor Regelui) de Gatien de Courtilz de Sandras (Köln, 1700). Această carte fusese împrumutată din biblioteca publică din Marsilia, iar fișa de bibliotecă s-a păstrat până în prezent; Dumas a luat cartea cu el când s-a întors la Paris.

Romanul lui Dumas descrie aventurile lui d'Artagnan și ale camarazilor săi între anii 1626 și 1628, și implicarea lor în intrigile din jurul regelui Ludovic al XIII-lea, al puternicului Cardinal Richelieu, al frumoasei regine Ana de Austria, al iubitului englez al acesteia, George Villiers, Duce de Buckingham, precum și în asediul orașului La Rochelle. Acțiunile celor patru prieteni se vor intersecta și cu planurile misterioaseiMilady de Winter, și ale secretarului lui Richelieu, Contele de Rochefort.

Dramaturg și romancier de esență romantică, Dumas – tatăl (1802 - 1870) este fiul unui mulatru devenit general în armata lui Napoleon. Din 1825 se impune ca dramaturg de reputație, prin drama romantică Henric al III-lea și Curtea sa, prima de acest fel jucată la Paris. Acesteia îi vor urma alte creații teatrale de acest gen, la fel de bine primite de public, concurând în celebritate cu Victor Hugo sau Alfred de Vigny. Romanele sale de aventuri, cărora li se dedică din 1863, îi vor asigura un loc stabil în posteritate: "Cei trei muschetari" (1844), "După douăzeci de ani" (1845), "Regina Margot" (1845), "Contele de Monte-Cristo" (1845), "Vicontele de Bragelonne" (1850), "Colierul reginei" (1850). Romanele sale „sfidează orice critică, atrăgând prin vitalitatea și exuberanța lor, prin elanul pasionat care le animă". Ele au fost traduse și tipărite in limba română începând cu anul 1856, la Tipografia Națională a lui Iosif Romanov.

În vremea lui Ludovic al-XIII-lea, mai precis în 1626, un tânăr gascon din Tarbes, urmând povața părintească, pornește spre Paris pentru a intra în slujba regelui devenind muschetar. Toată averea lui d’Artagnan stătea în cincisprezece scuzi, un prăpădit de căluț galben și o scrisoare prin care tatăl său îl recomanda căpitanului muschetarilor, domnului de Tréville, pe care îl cunoscuse odinioară. Drumul, date fiind înfățișarea căluțului și firea aprigă, trufașă a stăpânului, nu e lipsit de peripeții: lui d'Artangan îi este luată scrisoarea în Meung. La Paris, d’Artagnan câștigă bunăvoința domnului de Tréville, dar nu și uniforma de muschetar: trebuie mai întâi să-și facă ucenicia. Oricum, sosirea în marele oraș nu curmă șirul boroboațelor pentru care tânărul gascon, nedeprins cu obiceiurile pariziene, pare făcut. Încă de la prima zi se vede provocat la duel – pe rând – de trei vestiți muschetari: nedespărțiții Athos, Porthos și Aramis. La vremea aceea cardinalul Richelieu interzise duelurile, ceea ce însă nu le făcea mai rare, ci poate mai discrete. Prin primejdioasa confruntare se dovedește începutul unei trainice prietenii: surprinși de gărzile cardinalului (cu care muschetarii, gărzile regelui, se aflau în permanentă dușmănie), cei patru se unesc și își înfruntă curajos adversarii. Faptul că trei muschetari, dintre care unul deja grav rănit, însoțiți de un tânăr neexperimentat, „un copil", au reușit să îi înfrângă pe cinci dintre cei mai de seamă soldați ai cardinalului, ajunse până la urechile încântate ale regelui. Pentru d’Artagnan acesta este începutul unei faime de invidiat.

Ocazia unor noi fapte eroice nu se lasă așteptată. Gazda lui d’Artagnan, fricosul domn Bonacieux, îl roagă pe acesta să-i găsească soția, o slujitoare apropiată a reginei, răpită, pare-se, de oamenii cardinalului. Intriga pare a fi una politică. Cardinalul urmărește să slăbească puterea Angliei lovind într-unul din cei mai importanți oameni ai ei, ducele de Buckingham. Aflând de dragostea pasionată pe care acesta i-o poartă reginei Franței, Ana de Austria, cardinalul pusese să fie ticluită o scrisoare ca din partea acesteia pentru a-l ademeni la Paris și a-l captura. Regina însă aflase de complot și încerca să-l dejoace. Răpirea doamnei Bonacieux nu pare a fi străină de această urzeală. Tânăra femeie reușește să scape singură de răpitorii ei, dar casa ei fiind supravegheată, e din nou prinsă. E rândul lui d’Artagnan să o salveze și o face tocmai la timp pentru ca aceasta să-l poată conduce într-un ascuns la palat pe omul cel mai căutat din acele zile: ducele de Buckingham. Planul cardinalului de a o compromite pe regină în ochii regelui nu este însă cu totul pierdut, Richelieu știind că ducele s-a întors în Anglia ducând drept amintire eghileții cu diamante ai reginei. Richelieu îl convinge așadar pe rege să organizeze o serbare și-l îndeamnă să-și poftească soția împodobită cu eghileții buclucași. Pentru a fi sigur de izbândă, o însărcinează pe o frumoasă slujitoare, Milady, să îi fure ducelui două diamante. Răgazul pe care-l are regina pentru a cere înapoi podoaba e foarte scurt și nici nu știe la cine să apeleze. Supus farmecelor doamnei Bonacieux, d’Artagnan va lua asupră-i dificila misiune. Grație ajutorului lui Athos, Porthos și Aramis, care rămân pe rând în urmă pentru a dejuca perfidele capcane care le-au fost presărate pe drum, d’Artagnan ajunge la țărmul Franței. Cum însă nu are permis de trecere în Anglia și cardinalul a emis deja un ordin în privința aceasta, îndrăznețul se va bate chiar cu trimisul cardinalului, contele de Wardes, și-i va lua acestuia biletul de trecere. Drumul spre Londra îi e astfel deschis și-și îndeplinește misiunea cu succes. Însă când să se bucure în sfârșit de mulțumirile promise de doamna Bonacieux, aceasta e din nou răpită, de data aceasta fără urmă.

Pentru că-i cunoscuse taina, Milady, jură să se răzbune pe d’Artagnan. Mai mult, ea se arată un dușman de temut nu numai pentru d’Artagnan: se află peste tot și amenință în toate părțile. De ultima ei misiune, încredințată chiar de către cardinal, află întâmplător și cei trei muschetari: trebuie să aranjeze uciderea ducelui de Buckingham. Negăsind loc mai bun de sfat decât în bastionul Saint-Gervais, la o palmă de asediații din La Rochelle, aceștia rezistă atacurilor mai mult de o oră, timpul necesar pentru a lua o hotărâre. Îi scriu lordului de Winter pentru a o împiedica pe Milady să-și ducă planul la bun sfârșit. Luată pe sus chiar înainte de a pune piciorul pe țărmul englez și întemnițată de chiar cumnatul ei, reușește să-l convingă pe gardianul său că e nevinovată. Mai mult, descoperind în el un fanatic protestant, îi înșiră tot felul de minciuni menite pentru a-l ațâța împotriva celui pe care protestanții oricum nu-l iubeau: ducele de Buckingham. Orbit de patimă, Felton se transformă din cerberul lui Milady în unealta ei și-l asasinează pe duce. Întoarsă în Franța, are ordin să aștepte poruncile cardinalului în mănăstirea Carmelitelor. Tot aici e ascunsă și doamna Bonacieux, și Milady își pregătește o cruntă revanșă. Însă cum d’Artagnan și prietenii săi tocmai sosesc pentru a o lua cu ei pe doamna Bonacieux, Milady nu mai are timp să-și savureze pe îndelete răzbunarea. O otrăvește în grabă și fuge. Doamna Bonacieux abia apucă să-și vadă iubitul și moare în brațele lui. Milady nu are timp să se bucure prea mult de izbânda. E prinsă de cei patru prieteni cărora li se adaugă lordul de Winter și un călău tocmit de Athos, și e judecată. Acum ies la iveală toate crimele ei. E osândită la moarte, iar călăul o execută fără întârziere. Cât despre celelalte personaje … Făcut muschetar încă de după isprava din bastionul Saint-Gervais, d’Artagnan va fi înaintat curând locotenent. Athos va mai lupta o vreme, apoi se va retrage în viața pe care o părăsise din tinerețe. În ce-i privește pe Porthos și Aramis, se vor retrage și ei din slujba de muschetar, unul pentru a se căsători cu o bogată văduvă, altul pentru a îmbrățișa viața monahală.

Cartea „Cei trei muschetari" de Alexandre Dumas (Tatăl)
Eroism, fanfaronadă și umor

Prin „Cei trei muschetari" Dumas creează un roman de aventuri de succes, de factură romantică, îmbogățit cu toate „ingredientele" care puteau face rețeta celebră: mizează pe un erou excepțional, îndrăzneț și dornic de peripeții, îi oferă evenimente spectaculoase, periculoase, lasă să alterneze scene de luptă cu unele de dragoste. Intriga este clară, bazată pe scheme antitetice: regelui i se opune cardinalul, muschetarii domnului de Tréville gărzilor lui Richelieu, Milady doamnei Bonacieux etc. Ceea ce dă farmec și individualizează narațiunea lui Dumas este stilul simplu, neprețios (chiar dacă uneori cam dezlânat) și mai ales plin de umor. În fond, nu conținutul eroic conferă romanului originalitatea sa; tradiția relatării exaltate a faptelor de vitejie e regăsită în forme destul de asemănătoare încă în literatura Evului Mediu ori a perioadei clasice: e cazul acelor eroi ca Roland ori Cidul. Pentru romanticul Dumas însă eroismul nu mai cadrează cu seriozitatea. Serioase și mereu încruntate sunt personajele care intră pe schema eroului negativ: Cardinalul și gărzile sale, Milady (al cărei zâmbet, dacă nu e de răzbunare, e unul prefăcut), domnul Bonacieux. Umorul e semnul inteligenței superioare, iar muschetarii lui Dumas știu să șarjeze și cu spada și cu vorba. De altfel, eroii par a se contamina de simțul umorului de la naratorul însuși, care nu o dată își atinge ironic personajele: Porthos, ușor fanfaron, preferă să inventeze povești cu lupte nemaivăzute și ducese îndrăgostite decât să-și mărturisească înfrângerea ori interesul pentru vreo femeie de rând; Aramis cel pios vrea să se călugărească de câte ori întârzie scrisorile iubitei; în sfârșit, tânărul d’Artagnan, pornit din Tarbes să cucerească lumea și părând „o copie credincioasă a eroului lui Cervantes" devine sub zâmbetul naratorului chiar „concurentul domnului de Tréville".

Muschetarii lui Dumas rămân totuși construiți pe un model etic: e un model pe care trebuie să-l recunoaștem în acel cod al onoarei căruia nici unul nu i se sustrage; în felul acesta trebuie înțelese duelările după tipic, ritualurile adresărilor ceremonioase între gentilomi, respectul cuvântului dat, ca și promisiunile făcute către sine, nepăsarea față de moarte și nu în ultimul rând fidelitatea față de suveran. E un cod cu valoare absolută, dar peste care se așază, înlăturându-i asprimea, libertatea poznașă a personajului. Pentru Dumas, eroismul nu mai e unul sublim, ci unul simpatic.

Cum ai primit raspunsuri asa de repede?