Dau în scris, pentru toată lumea care va veni după mine, că n‑am în ce să cred pe acest pămînt şi că unica scăpare este uitarea absolută. Aş vrea să uit de tot, să mă uit complet, să nu mai ştiu nimic de mine şi de lumea aceasta. Adevăratele confesiuni nu se pot scrie decît cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca această lume, precum focul meu interior ar incendia‑o. N‑am nevoie de nici un sprijin, de nici un îndemn şi de nici o compătimire, căci deşi sînt cel mai decăzut om, mă simt totuşi atît de puternic, atît de tare şi de fioros! Căci sînt singurul om care trăiesc fără speranţă. Or, aceasta este culmea eroismului, paroxismul şi paradoxul eroismului. Suprema nebunie! Toată pasiunea haotică şi dezorientată din mine ar trebui s‑o canalizez pentru a uita totul, pentru a nu mai fi nimic, pentru a scăpa de spirit şi de conştiinţă. Am şi eu o speranţă: speranţa uitării absolute. Dar aceasta mai e speranţă, nu e ea disperare? Nu‑i această speranţă negarea tuturor speranţelor viitoare? Vreau să nu mai ştiu nimic, nici măcar să ştiu că nu ştiu nimic. De ce atîtea probleme, discuţii şi supărări? De ce atîta conştiinţă a morţii? Pînă cînd atîta filozofie şi atîta gîndire?

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook