De ce la varsta adolescentei ne purtam ca si cum am fi uitat tot. Personal acum 2 ani eram foarte timid si recunosc ca aveam depresii foarte mari, lungi si dese. Nu vorbeam cu nimeni, ma inchideam in mine si preferam sa observ cum viata trece pe langa mine, urand-o si zambindu-i ironic. Parca vroiam sa mor si simteam ca zilele trec monoton fara un fir care sa le lege intre ele. Nu imi gaseam scopul pur si simplu si mereu ma uram pentru defectele mele. Practic parca aveam 2 caractere si unul dintre el ar fi vrut sa il omoare de tot pe celalat. Apoi insa a venit vara si cum a aparut soarele, a aparut si un soare in sufletul meu. Eram mai deschis, ieseam cu fete, radeam, mi-am facut noi prieteni si a fost cea mai frumoasa vara din viata mea. Atunci am realizat cum am pierdut timpul si nu imi pot gasi o rezolvare a ceea ce mi s-a intamplat. Cred ca ati trecut si voi prin asa ceva?

Nu cred ca exista o anumita varsta pentru a lua o mica pauza de la lucruri ce la un moment dat le consideram fara importanta.
In adolescenta, astfel de momente apar undeva intre 14 si 18 ani, cand incepe sa se contureze personalitatea individului, ele fiind declansate(de obicei) de un eveniment, care nu este necesar sa fie si tragic, nu. Acum, sa nu crezi ca li se intampla tuturor asa ceva, doar celor ce au un anumit nivel de inteligenta si maturitate precoce.
Din punctul meu de vedere chiar sunt necesare astfel de perioade de "pauza", pentru a reflecta, pentru a ne autoevalua si a ne autocunoaste, ca atare nu consider ca este o pierdere de timp, pentru ca oricum reintram in ritmul vietii,... mai insorita sau mai innourata.
Exista posibilitatea ca aceste clipe de meditare sa se mai repete de-a lungul vietii, din diverse motive, inclusiv acela de a cauta si recauta un scop.
Pierdere de timp ar fi daca la finalul acestei perioade de reflectie nu am trage nici o concluzie, caci atunci superficialitatea s-ar lipi de noi "ca marca de scrisoare".