Deci este o poveste mai lunga!
La varsta de 7-8 ani mi-a murit bunicul. Bunicul acesta tinea foarte mult la mine,imi cumpara ce vroiam cand vroiam,cand cineva ma certa el era in stare sa se ia la bataie doar sa ma lase pe mine in pace,etc,tinea foarte foarte mult la mine.
Ei bine la varsta accea cand a murit nu am pututut lacrima.
Si ma gandesc acum cat de prost am fost nevarsand nicio lacrima pentru el, avand in vedere cat ma iubea el.Pur si simplu parca eram nebun,stiam ca a murit,stiam sa nu se va mai intoarce niciodata dar nu am plans,m-am duc si m-am jucat pe afara, va dati seama cat de spart am putut sa fiu.
Acum cand ma gandesc izbugnesc in lacrimi stiind cat am gresit fata de el.
Spuneti-mi va rog cum sa scap de gandurile acestea!
Mentionez ca am 16 ani!
Multumesc ca ati stat sa cititi atata, dau FUNDA pentru cel mai bun raspuns!
E normal mai
La varsta aia nu realizam pierderile nici daca sunt persoanele cele mai dragi noua! Adica stim ca pierdem pe acel cineva dar nu ne dam seama de adevaratul sens al cuvantului.Erai prea mic si nu erai cu adevarat conectat cu lumea, adica fara experienta.Nu stiai atunci cat de frecvente sunt aceste pierderi si nu realizai ca nu ai sa'l mai vezi niciodata! Nici eu nu'mi dau seama cum nu am putut plange la moartea bunicii mele, care cred ca e singura fiinta care m'a putut intelege cu adevarat8-
Răspunde
Ordonare:
După relevanţă
Evident toti bunici tin la nepotii lor. tu erai foarte mic si sunt sigura ca tineai la el. nu trebuie sa te gandesti ca daca nu ai plans cand el a murit este un lucru rau..cateodata nu asta este cel mai importat sa plangi ..conteaza cel mai mult ce ai in suflet si sunt sigura ca iti parea rau de pierdera bunicului. asa ca nu iti mai fa griji
Răspunde
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
