Despre invatat si motivatia de a invata/ progresa. Am aproape 20 de ani si ma confrunt cu un gand care ma "sperie" intr-un fel sau altul. Inca de mic m-am dus la olimpiade, si, cumva, poate m-am nascut eu mai destept, nu stiu, nu o zic ca sa ma dau mare, am reusit sa ajung sus. Astfel, de exemplu, am reusit sa fiu parte din lotul national largit de chimie in a 12a, unde intra primii 20 pe tara, pe langa alte rezultate "de top". Aceste rezultate pe mine m-au motivat si m-au facut sa invat. Ca o mentiune, pentru a intra intr-un lot national, ti se da materie de internationala si aia e cam materia de facultate, astfel ca tu trebuie sa cam inveti toata facultatea de chimie din liceu. Dar nu am avut vreo problema si am facut asta. Am muncit consistent. Problema consta in faptul ca simt ca rezultatele mele si motivatia mea de a face treaba au tinut mereu de "sunt in top". Studiez la o facultate prestigioasa din UK, unde, din nou, am ceva competitie serioasa (desi nu sunt pe chimie si implicit nu prea m-a avantajat la capitolul asta pregatirea din liceu pentru incercarile mele de a prinde o internationala, doar ca ritm format, astfel ca nu prea am simtit diferenta trecerii la facultate), care ma motiveaza sa invat, unde de ex pot sa zic "nene, am terminat printre primii la fac X din top 10 din Europa" si suna altfel ca "am terminat printre primii la UMF nu stiu care".
Daca e sa compar olimpiadele de exemplu cu scoala propriu zisa observ niste lucruri care nu imi convin deloc. Desi diferenta intre materia de liceu si cea pentru olimpiade/ facultate este foarte mare, de exemplu, la bac la mate am luat o nota OK dar nu mare. Si aici este problema, pentru ca mentalitatea mea, fiind mereu sus si obisnuindu-ma sa fiu "ala smecher", s-a schimbat intr-un mod urat, in care gandeam "pai de ce as invata eu mate pentru bac de exemplu. Ce, daca iau eu 9.50 sau 10 la mate la bac, ma duc eu la X si ii zic" stai bre, ia uite ce facui aici cat am luat?"". S-o zic sincer, daca am invatat 2 saptamani pentru bacalaureat. Dar daca ma duc si ii zic "bre, am fost in lotul national al Romaniei", am incheiat discutia. Asta fu un exemplu. Ce vreau sa subliniez este ca observ ca lucrez doar pentru chestiuni care mi se par mie tari, cu care le arat celorlalti ca sunt periculos (si nu stiu de ce, dar mie mi se pare ca suna chiar usor manelistic) ("periculos" pentru ca, de exemplu, la nationale te stia lumea ca esti greu de batut). Si acum, stiu ca inca imi functioneaza mentalitatea, pentru ca sunt la o facultate de top. Dar, daca stau sa ma gandesc, daca eram la vreo facultate din Romania care nu mai "imi crestea testosteronul" ca eram tare in ea, era foarte posibil sa ma pierd, pentru ca nu as mai fi avut motivatia sa trag, ca nu puteam sa imi fac "fenta" fata de nimeni ca sunt eu tare.
Ceea ce ma ingrijoreaza in mod deosebit este momentul cand as ajunge la servici. OK, poate fac ceva internshipuri, fac ceva studiu postuniversitar, da si cu doctorat si tot nu o sa fiu, la inceput, decat relativ entry-level, oricat de bun as fi. Poate prind o pozitie misto, dar tot nu o sa fiu mai "smecher" la servici ca unu de 40 de ani. Adica stiu ca orice as face acum, n-am nici o sansa sa pot sa reajung "boss" rapid si la job, ca n-am cum sa ma pun cu cei de 40-50-60 de ani la 20 si ceva de ani si sa le arat ca eu imi fac treaba mai bine ca ei, ca n-am experienta aia, oricat de destept as fi eu, ca doar nu am IQ200. Si de asta imi e teama: ca daca voi simti ca nu mai sunt "remarcat" sau "tare" si ma voi simti "la baza lantului trofic" nu voi mai avea motivatia sa progresez.
Ce ati recomanda sa fac, sa imi schimb macar putin mentalitatea si sa nu mai depinda ceea ce fac strict de performantele pe care pot sa le ating?

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook