Eu când eram mică eram foarte vorbăreaţă şi tupeistă. La 1-2 ani după ce am început şcoala am devenit cum sunt acum, adică am devenit mai timidă, nu vorbesc mult, sunt mai retrasă, când e să zic şi eu ceva îmi e că persoana cu care vorbesc o să mă creadă ciudată sau o să zic ceva prostesc, nu am deloc încredere în mine şi dacă cineva vrea să-i fac o favoare nu pot spune "nu" deşi de multe ori simt nevoia s-o fac.

Mă poate lămuri cineva (care mai cunoaşte chestii d-astea) de ce mi s-a schimbat aşa personalitatea după ce am început şcoala? Poate fi din cauza faptului că am crescut şi am început să conştientizez faptul că anumite fapte de-ale mele pot avea urmări grave? Credeţi că un psiholog m-ar putea ajuta să mă înţeleg pe mine însămi mai bine (pentru că nici eu nu mă prea înţeleg, sunt o fire mai dificilă şi de multe ori nu ştiu ce vreau)?

Hei, nu ai nevoie de nici un psiholog.E normal sa te simti asa, pana sa vii la scoala nu erai inconjurata de atatia copii si acum te gandesti cum ai putea sa le faci fata. Atata timp cat esti o fetita sanatoasa fizic si psihic, e ok. Si eu eram o fetita tare tare timida, ma inroseam din orice si nu aveam curaj sa fac nimic din proprie initiativa. In primul rand, gandeste-te ca toti suntem oameni. Sa nu crezi ca oamenii maturi nu fac greseli sau au incredere deplina in ei. Esti un copil si e normal sa fii un picut mai nehotarata. Prostioarele sunt omenesti. Nu te gandi ca persoanele din fata ta sunt mai destepte, mai frumoase sau mai bune. Si tu esti la fel, ai incredere in calitatile tale si comunica mai mult cu oricine, cu parintii, cu prietenele, cu colegele, cu vanzatoarea de la supermarket, cu cei cu care vii in contact tu in fiecare zi. Te vei obisnui asa si timiditatea se va diminua. Si ce daca atunci cand deschizi gura spui vreo prostioara, cei din jur se vor amuza si nu va fi un capat de lume, nu te va bate nimeni. Iar atunci cand ti se cere sa faci ceva ce nu vrei, spune simplu nu intr-un mod amabil ca doar ai si tu personalitatea ta. Curaj! Pupic!