Hei vreau de la voi sa imi spuneti o poveste horror intamplare sau inventata de voi. Funda cea mai buna poveste!

Stătea rezemată de spătarul înalt al scaunului, cu o ţigară între buze şi ochii aţintiţi pe tavan. Ştia că inima-i e slabă. Ştia ca nu are voie să fumeze. Şi totuşi fuma… şi se distra pe tema asta: doar n-o să trăiesc cât lumea şi pământul.
Stătea şi medita, jucându-se cu aburii de fum. Tavanul… şerpuit pe alocuri, îngălbenit în jurul becului… Să fie din cauza căldurii sau poate a nicotinei? Întrebări scurte care dispăreau la fel cum apăreau, într-un flash. Puţin mai la dreapta se diferenţia o porţiune, acolo ar fi trebuit să fie intrarea în pod. Da, ar fi trebuit. Cu un surâs fugar îşi repetă încă o dată: ar fi trebuit.
Era mulţumită că locul fusese acoperit. Se simţea mai în siguranţă. Filmele horror îşi puseseră amprenta asupra ei şi imaginaţia i-ar fi jucat feste, ajungând s-o aducă în pragul nebuniei. Ştia acest lucru, de aceea zâmbea.
O durere cruntă îi curmă mulţumirea. Furnicături în vârful degetelor, urmate de o arsură puternică. Totuşi, bubuitura fu cea care o făcu să sară de pe scaun. Îşi aruncă ochii la degetele suferinde
-Aşş, ar trebui să facă ţigările mai lungi… Sau măcar un sistem de avertizare acolo: vezi, făi tuto, că se apropie jarul de deşte.
Dar bubuitura? – stătea şi încerca să deruleze şirul faptelor – bubuitura… a fost reală sau doar boom-ul durerii? Şi… dacă ar fi fost reală de ce nu putea să-şi dea seama din ce direcţie a venit? Nu, nu era reală, nu avea cum. Logic, cine dracu’ se apucă de bubuieli în toiul nopţii mai ales că era singură acasă… din câte îşi amintea, iar casa era cam singura locuită din cartierul nou de vile. Proastă decizie, foarte proastă, abia acum îşi dădea seama.
Ca o sfidare a tot ce-şi băgase cu forţa în minte, bubuitura se repetă. Acum putea desluşi şi locul de provenienţă. Baia.
Stătea nemişcată, în dreptul ferestrei dar cu faţa spre uşă. Stătea şi încă nu putea să corelze întâmplările. Fumul de ţigară, tavanul, podul, durerea scurtă… ahhh durerea, şi apoi bubuitura. Simţea cum sângele i se adună în cap, cum mâinile i se umpleau de inţepături, cum toată căldura din cameră năvălea în obrajii ei. Fiori reci îi străbăteau şira spinării. În acel început de agonie, reuşi să scâncească printre dinţi: fir’aş, să nu-mi spui că acum m-a apucat căderea de calciu.
Ştia că nu asta este cauza, dar vocile din minte nu o întrebau, nu-i cereau dreptul la cuvânt, ele preluau pur şi simplu controlul. Le lăsa. Astfel îşi mai alina singurătatea. Dar taman acum?
Scutură din cap: acum nu este momentul de ironii ieftine. Ceva… ceva s-a auzit în baie şi… sunt singură.
Făcu un pas înapoi şi se lipi cu noada fundului de calorifer. Era rece, mai rece decât fiorii ce-i străbăteau şira spinării. Stătu aşa, neclintită, preţ de câteva secunde. Linişte… dar o linişte macabră, ciudată. O linişte agitată. Ar fi vrut ca vocile să-i sară în ajutor, să intervină. Da, acum ar fi fost un moment prielnic. Dar totul amuţise, până şi vocile.
Cu o mişcare bruscă reuşi să se desprindă de calorifer. Înaintă uşor, cu paşi tremurânzi şi reuşi să iasă din cameră. Holul… atât de întunecat. Pipăi cu mâna peretele în căutarea întrerupătorului. Un click sparse liniştea mormântală dar nu şi bezna
-Căcat, becul… şi am zis că trebuie să îl schimb
Privea în urmă, camera luminată era singura sursă care-i făcea drum prin beznă. Se opri în dreptul oglinzii, se spijini cu mâna de cuier şi încercă să taie întunericul cu ochii întredeschişi, strânşi, pentru a focaliza mai bine.
Un zgomot, de data această un zgomot infernal, parcă scos din rărunchii unei bestii, o făcu să înlemnească. Părul îi era vâlvoi, ochii bulbucaţi, gata să-i sară din orbite. Inima părea să-i spargă pieptul. Duse mâna în dreptul ei, parcă din dorinţa de a o linişti, de a amortiza sunetele. Căzu în genunchi… cu mână pe piept. Apăsa tot mai tare. Durerea radia şi în mână şi… peste tot. Nu se mai gândea la bubuitură, la zgomot, la răgetul acela sinistru. Nu, durerea era prea violentă, mii de ciocane îi spărgeau pieptul, suliţe îi străpungeau gâtlejul… Nu mai putea respira. Horcăia ca un porc în plin proces de ignat. Zvâcniri, mişcări scurte, bruşte, convulsii ale muşchilor. Trupul nu-i era decât o mare halcă de carne, horcăind şi imitând perfect actul de exorcizare. Un lichid alb, vâscos, sparse bariera buzelor. Printr-o ultimă forţare şi-l trase înapoi, ca pe un bun propriu. Dădu să-l înghită. Lichidul ripostă şi se eliberă definitv de această dată. Se prăbuşi la pământ, cu ochii deschişi, aţintiţi spre tavan.
Tavanul, şerpuit pe alocuri… O şuviţă de sânge i se prelingea pe buze, şiroind din nara stângă şi împletindu-se într-un şnur de mărţişor cu lichidul alb. Mâna slăbi strânsoarea pieptului şi căzu inertă pe parchet. Linişte… linişte calmă. Doar camera luminată îi scălda faţa crispată, pictată suav, pe alocuri, cu roşu şi alb. Linişte… linişte eternă.
Uşa de la baie se mişcă încetişor. În bezna holului apăru o siluetă. O siluetă fragilă, scheletică, păroasă. Ochii îi luceau în întuneric ca două luminiţe roşii. Mergea agale, legănându-se grav de pe un picior pe altul. La o privire mai atentă ai fi spus că se târăşte, cărând după ea o funie, o funie groasă. Trecu pe lângă corpul ei, înşirat pe parchet, ajunse în dreptul camerei luminate. Se opri. Ahh, funia… funia nu era funie…
Pisica se întoarse către corpul inert al stăpânei, şi mai zbieră o dată. – acel urlet, zgomot îngrozitor, pe care numai motanii în călduri îl pot scoate. Dar noaptea… noaptea poate deforma totul, mai ales dacă mintea e şubredă şi inima slabă – Se aplecă deasupra feţei deformate, un miros de sânge proaspăt îi invadă nările felinei. Îl linse, îşi spălă stăpâna. Era ca o joacă, şuvoiul îşi făcea apariţia iar şi iar, dar motanul se înverşuna să-l îndepărteze. Când joaca deveni obostitoare, îşi înfipse colţii, poate prea mici şi prea firavi pentru o astfel de acţiune, dar totuşi alte două şuvoaie îşi făcură apariţia…