Heii TPU.



Am nevoie de un scenariu [haios, cu nu prea multe pesonaje, decent, daca se poate original] pentru zilele scolii si eu ar trebui sa il scriu.Am nevoie de cateva idei sau chiar daca se poate scenariul scris complet



Va multumesc.Cel mai bun raspuns normal...primeste funda.

Eu sunt inscrisa la un club de teatru, uite niste piese simple si haioase care au dat bine la public :

- Jenica, mi-e rău!
- Ce ai, Nicule? Eşti bolnav?
- Se vede cu ochiul liber?
- Ba nu arăţi deloc, dar tu ai spus.
- Asta mi-e firea, sunt panicos. Am febră...
- Cât ai, Nicule?
- Nu ştiu că n-am.
- Tensiune?
- Nu, termometru.
- Dacă nu ţi-ai pus termometrul, de unde ştii că ai febră?
- Pentru că mi-e rău!
- Ce-ai mâncat?
- Nu-i de la stomac, aud voci...
- Şi ce spun?
- Nu înţeleg, că vorbesc altă limbă.
- De când ţi-e rău?
- De-o săptămână, de când am venit de la băi.
- Sarea?
- Nu, trenul!
- Cum adică?
- Am stat cu spatele la locomotivă şi m-a luat greaţa. Eram galben ca lămâia când am coborât.
- De ce n-ai făcut schimb cu cineva? Te-ar fi înţeles.
- Eram singur în compartiment şi mă ştii: respect întotdeauna numărul de pe bilet!
- Eşti constipat?
- Ortodox!
- Nu, măi! Ai scaune?
- Opt!
- Opt? De când?
- De când am câştigat la loterie!
- Şi înainte?
- Înainte aveam doar unul...
- Acum ai opt scaune permanent? În fiecare zi?
- Şi-n fiecare noapte!
- Ce culoare?
- Verzi! Întrebi de parcă nu ai ştii...
- De unde să ştiu, Nicule? Ce-s eu, nevastă-ta?
- Asta mai trebuia! Suficient că-mi eşti vecină de palier...
- Hai, supără-mă! Că nu mai ies pe coridor câte zile oi avea!
- Asta-i bună! După ce că nu-mi e bine, te mai superi şi tu pe mine!
- Dar ce ai, Nicule? Eşti bolnav?
- Se vede cu ochiul liber?
- Ba deloc, dar tu ai spus că ţi-e rău...

Sau asta :

- Sărut mâna.
- Eu sunt Maria, nu-i așa că sunt dulce?
- Probabil.
- Uitați mânuța mea, e fină, parfumată și dulce. Sunt dulce eu de la natură.
- Am adus cartea…
- Ce mă bucur. Mă bucur că nu sunteţi chiar boşorog…
- Cum? Cum?
- Eu aşa credeam! Prozatorii trebuie să aibă cel puţin şaptezeci de ani, că atunci e mintea coaptă. Ştiţi cum se zice: zece ani te joci, douăzeci înveţi, patruzeci acumulezi şi apoi...
- Dai în primire!
- Nu mereu. Dar ce urât sunteţi!
- Cum ați spus?
- E, nu vă faceţi probleme! Bărbatul nu trebuie să fie frumos, păr să aibă.
- Să vă scriu dedicaţia.
- Aşa, în stradă?
- Uite o bancă!
- Mai bine la terasa aia. Să bem vin roze sau ceva mai tare… Vă ține?
- Adică?
- Aşa sunt eu: fire veselă, voioasă… A!
- Ce-i?
- Cârcelul!
- De unde vă ia?
- De la emoţii. Aici, la piciorului drept.
- Masaţi locul şi vă lasă.
- Cum?
- Apăsaţi şi frecaţi de sus în jos. Uite aşa.
- Vai, dar ce mâini delicate aveți și ce putere... Locuiesc la debarcader.
- Unde, acolo?
- Da. Iar ăla e telefonul de la care v-am sunat!
- Cum se face?
- Să vă spun drept nu Marcel a plecat, ci eu! De fapt mi-a tras o palmă pentru c-am ars fierul de călcat.
- Doar pentru atât?
- Şi pentru blonda din Chişinău.
- A!
- Şi-acum dorm prin bărci, când plouă intru în debarcader.
- Dar este inadmisibil, domnişoară!
- Mie îmi spuneţi.
- Hai la terasă. Au și mititei și vin de casă…
- Dar nu-i nevoie. Când mănânc mă balonez şi mi se face sete. Şi apa-i scumpă, domnule scriitor... Simt aşa, o undă de tristeţe în glasul dumneavoastră, e pe bune? Că eu milă nu vreau! Și nici pomană! Eu vreau hrană spirituală, cartea asta cu autograf. Atât! Şi vă plătesc pentru ea…
- Nu-i nevoie. Poftiţi cartea cu dedicaţie. Să ştiţi însă că sunt de-a dreptul indignat! Nu pot să aud o nedreptate ca asta fără să iau o măsură sau două! Pentru că nimeni n-are voie să denigreze speţa umană! Voi scrie la ziare, în reviste, o să reclam în Parlament!
- A!
- Cârcelul?
- Nu, paznicul. Vă mulţumesc… trebuie să plec. Pa! Pa!
- La revedere, Maria.

*
* *

- Draga mea soție! Iubita mea, să vezi ce am aflat! Ceva inadmisibil! Auzi tu! Femeie frumoasă, tânără, nostimă, veselă, plină de caracter… să fie aruncată afară, în stradă, ca o potaie!
- Cine, tu?
- O femeie, dragă! Fe - me - ie! Maria o cheamă, e dulce, iar logodnicul ei, Marcel, s-a săturat de ea şi gata, a schimbat-o c-o moldoveancă din Chişinău.
- Şi ea ce face acum?
- Doarme afară sau în debarcaderul din Cişmigiu. Nu accept aşa ceva! Chiar acu’ mă duc să scriu niște articole pentru ziarele de dimineaţă. Ce nesimţit, dom’le! Un animal! O brută! Şi societatea asta depravată… Vezi că sună la uşă.

. *
* *

- Mitică? Vezi dragă că te caută de la jandarmerie.
- Pe mine?
- Să-ţi dea cheile de la maşină şi actele! Femeia aceea dulce, frumoasă, veselă și plină de caracter are un cazier… de speriat!