HELP ME! va rog ajutati-ma sa argumentez ca textul "Fintina dintre plopi" e literar.

Realizat prin tehnica povestirii în ramă, volumul este, după cum spune şi G. Călinescu, „un fel de în care câţiva obişnuiţi ai unui han spun anecdote".
Dincolo de grupajul celor nouă naraţiuni, reunite într-o naraţiune-cadru, ceea ce dă unitate structurii, este o temă centrală prefigurată din primele rânduri ale cărţii şi accentuată treptat până la final, unde se sugerează că povestirea este fără sfârşit.

Prezenţa structurii de povestire în ramă atrage multiplicarea vocilor narative. Mai întâi, apare un narator fără nume, ca voce a scriitorului integrat grupului de la han şi recunoscut de ceilalţi ca aparţinând acestei comunităţi speciale. Prezenţa sa este marcată în text prin persoana I a verbelor şi a pronumelor care susţin subiectivitatea relatării. Totodată, perspectiva lui narativă se bazează pe o omniscienţă limitată, prin deschiderea căreia el evocă timpurile depărtate, legându-le de timpul naraţiunii sale. Pe parcurs, acest narator devine ascultător, iar la final reia rolul de a unifica cele 9 istorisiri. Rând pe rând, se integrează în spaţiul povestirii cele 9 voci narative aparţinând unor naratori foarte diverşi în privinţa condiţiei sociale.

Toţi naratorii au în comun harul istorisirii şi capacitatea de a selecta din trecut fapte extraordinare, pilduitoare. Prezenţa mai multor voci narative conferă scrierii o tonalitate polifonică.
Incipitul naraţiunii trasează reperele spaţio-temporale: „într-o toamnă aurie am auzit multe poveşti la hanul Ancuţei"; timpul, marcat aici printr-o primă sintagmă „într-o toamnă aurie", este unul nedeterminat, străvechi; având atributul primordialităţii, sugerat mai departe prin sintagma „într-o depărtată vreme, demult". Faputl că e vorba de un timp fabulos se exprimă în semnele lui ciudate: „ploi năprasnice", „un balaur negru în nori" şi „nişte paseri cum nu s-au mai pomenit". Adjectivul „aurie" aduce sugestia unui timp valoros, aureolat ca o vârstă de aur a poveştilor. Astfel, lumea veche apare aici învăluită în strălucirea aurului. Pe lângă această dimensiune mitică, fabuloasă, cosmică a trimpului, există în secvenţa de început şi un al doilea sens al timpului înţeles ca timp istoric, marcat prin propoziţia: „Împăratul-Alb şi-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor păgâne." E o referire la un eveniment real, războiul ruso-turc (1812) care, însă, se dizolvă în vălul timpului fabulos, al credinţelor străvechi, strămoşeşti.

Spaţiul e întruchipat, în imaginea hanului, ca un adevărat topos, având semnificaţia unui loc privilegiat în care, odată intraţi, oamenii pătrund miraculos într-o altă dimensiune a lumii. Aici, la han, e posibil să se deschidă lumea fascinantă a trecutului, reînviată graţie memoriei celor care povestesc. Hanul simbolizează un spaţiu ocrotitor, o graniţă faţă de lumea reală. Insistenţa asupra imaginii hanului, completată de personificarea lui din final, transformă imaginea de simplu loc al întâlnirii povestitorilor, într-una de personaj al lumii evocate în text: „să ştiţi că acesta nu-i ceas curat...îl simţise şi hanul, căci se înfioră lung."

„Fântâna dintre plopi" este a patra povestire şi are ca narator-personaj pe căpitanul Neculai Isac. Dubla funcţie atrage o perspectivă accentuat subiectivă exprimată pe parcurs prin focalizarea evenimentelor din unghiul persoanei I. Este interesant că din punct de vedere temporal se poate vorbi de timpul evenimentelor narate (în urmă cu cca. 25 de ani) şi de timpul narării, comun cu al celorlalţi povestitori.
Locul întâmplărilor evocate este, şi aici, hanul, marcat de aceeaşi prezenţă a hangiţei întruchipată atunci de cealaltă Ancuţă. De altfel, hangiţa cea tânără creditează autenticitatea relatării lui Neculai Isac, amintindu-şi că a auzit de la mama ei o poveste înfricoşată.

Naratorul evocă o întâmplare trăită de el în tinereţe, în urmă cu peste 25 de ani, „pe aceste meleaguri". În povestire se relatează un singur fir epic, o tristă poveste de iubire care a avut rol de iniţiere pentru tânărul de odinioară. Atmosfera povestirii ţine de modul în care naratorul „regizează" o anumită tensiune pe tot parcursul povestirii pentru a capta atenţia şi interesul ascultătorilor. Acţiunea se derulează alert, fiind identificabile toate momentele subiectului.
În expoziţiune se precizează timpul şi locul, arătându-se că totul s-a petrecut „într-o toamnă ca asta" la hanul Ancuţei, pe când Neculai Isac negustorea vinuri în ţinutul Sucevei. Atunci a făcut popas la han şi a întâlnit pe malurile Moldovei un grup de ţigani între care a remarcat o fată de vreo 18 ani.
Inriga precizează faptul că tânărul se îndrăgosteşte de frumoasa ţigancă.

Desfăşurarea acţiunii redă într-un ritm alert evenimente dramatice. După o noapte petrecută la locul numit Fântâna dintre plopi, tinerii îşi stabilesc o altă întâlnire la întoarcerea lui Neculai Isac din ţinuturile Paşcanilor. Revederea a avut, însă, un final tragic. Fata i-a mărturisit că ţiganii plănuiesc să-l omoare pentru a-i lua banii.
Punctul culminant este marcat de momentul când, avertizat, Neculai Isac încearcă să scape din încăierare, dar este rănit la un ochi şi îşi pierde vederea.
Deznodământul impresionant arată că, reîntors la fântână cu ajutoare, tânărul găseşte urme de sânge şi înţelege că fata a fost omorâtă şi aruncată în fântână.

Din perspectiva finalului se dezvăluie semnificaţiile titlului. Sintagma referitoare la un loc destinat înâlnirii îndrăgostiţilor ajunge să denumească un spaţiu al morţii. Apa fântânii amestecată cu sângele nu mai simbolizează viaţa, ci o iubire amestecată cu moartea.
Naratorul Neculai Isac poate fi apreciat în structura de ansamblu a cărţii, ca ipostază a povestitorului romantic, fascinat de întâmplări care ţin de experienţe interioare, sufleteşti. El nu face numai evocarea evenimentelor trăite în tinereţe, ci evaluează întâmplările ca om matur, recunoscând că le-a trăit cu sentimentul aventurii şi al nesăbuinţei. De aici, tonul nostalgic marcat de regretul că n-a putut stăvili faptele tragice petrecute odinioară.
Neculai Isac apare în două ipostaze ca personaj: de om tânăr şi de om matur. De fiecare dată este caracterizat atât direct cât şi indirect. Este construit ca personaj complex romantic, rotund.

Ca om matur este portretizat la început („Era un om ajuns la cărunţeală, dar se ţinea drept şi sprinten pe cal"). Fizionomic, păstrează urmele unei frumuseţi aparte umbrită, însă, de un aer de nostalgie, de tristeţe, de tragism. Din cuvintele lui se observă că se simte vinovat deoarece nu a reuşit să împiedica moartea tinerei fete. Acesta foloseşte cuvinte dure pentru a se autocaracteriza: „Eram un om buiac şi ticălos. Om nevrednic nu pot să spun c-am fost. Aveam oi şi imaşuri şi neguţam toamna vinuri; dar îmi erau dragi ochii negri, şi pentru ei călcam multe hotare." De asemenea, se vede că sufleteşte a rămas conectat la lumea de odinioară, dovadă forţa expresivă a istorisirii sale. Pierderea vederii unui ochi l-a făcut mai capabil să înţeleagă trecutul; eroul devine din „văzător" nu orb, ci vizionar, având puterea de a judeca mai profund întâmplătile vieţii.

Ca tânăr, este aventuros, naiv, nesăbuit. Se angajează într-o idilă romantică fără să ţină seama de viaţa tinerei fete. Rezultă o anume superficialitate în felul cum înţelege dragostea.
Textul se sprijină pe naraţiunea dominantă combinată cu secvenţe descriptive şi cu dialogul. Relatarea personajului-narator se încheie cu deznodământul povestirii, dar naraţiunea are un epilog care constă în dialogul ascultătorilor şi în comentariile naratorului anonim, care înregistrează efectul actului narării asupra povestitorului: întoarcerea spre sine şi în trecut.
Cea mai marcantă trăsătură a textului este oralitatea exprimată prin formul de adresare directă („domnilor şi fraţilor, ascultaţi ce mi s-a întâmplat..."), replicile dialogului, termenii şi expresiile populare („singur ca un cuc", „buiac", „imaş"), cuvintele arhaice („catastih", „mazili").