Hey TPU! Am 17 ani și întreaga mea viață este doar despre încercarea de a supraviețui minții mele bolnave (Am anxietate sociala și îmi este foarte greu să mă integrez în societate, nu am prietenila școală stau mereu singură) Am încercat să-mi fac prieteni dar anxietate mereu preia controlul asupra mea, pur și simplu îmi este teamă de oameni de fiecare dată când încerc să vorbesc, nu reușesc, tot ceea ce fac este să transpir, să mă bâlbâi ..Nu știu să port un dialog) știu că pentru mine nu exista un final fericit sunt un eșec, o greșeală a universului, aș putea să iau toate antidepresivele din lumea asta dar nimic nu se va schimba. Nu îmi va face tristețea să dispară, sunt mult prea obosită, nu cred că mai pot fi vreodată reparată, mă doare când știu că ceea ce se întâmplă în capul meu nu mai poate fi vindecat, sunt blocată în mintea mea și devine din ce în ce mai întuneric pe zi ce trece. Pentru mine nu mai există speranță, durerea pe care o simt este atât de brutală, ajunge la fiecare parte din mine și mă face să mă simt prost. Mă simt blocată în fața oamenilor și nu sunt în stare să port o conversație, îmi este teamă pentru că nu știu ce gândesc ei despre mine, nu știu la ce să mă aștept, ba chiar sunt convinsa că niciun om nu s-ar uita vreodată la mine și nimeni n-ar vrea să fie prietenul meu. Nu suport să stau în locuri cu multe persone mă simt incomod atunci când trebuie să trec prin aproprierea unui grup de persoane, îmi este foarte greu și tranversez pe partea cealaltă. Simt că o să rămân singura toată viața mea. N-am avut niciodată o relație și nu cred că m-ar accepta cineva pe mine, nu vreau mila voastră dar asta este singurul loc unde mă pot descărca și îmi este teama că pe 8 incepem școală fizică. Sunt catalogată ca o ciudată în clasa mea și îmi este teama sa nu fiu jignită când vor începe școlile. Psihicul meu este distrus. Va rog niște sfaturi și fără jigniri

știu că ceea ce se întâmplă în capul meu nu mai poate fi vindecat.
Stop. Eu știu că poate.
convinsa că niciun om nu s-ar uita vreodată la mine și nimeni n-ar vrea să fie prietenul meu.
Eu știu invers.
mă simt incomod atunci când trebuie să trec prin aproprierea unui grup de persoane îmi este foarte greu și tranversez pe partea cealaltă.
Așa pățeam eu când aveam 12 ani, când întâlneam un grup de fete.
Simt că o să rămân singura toată viața mea.
Eu simt că nu vei rămâne.
nu vreau mila voastră
Milă vine din slavonă și înseamnă iubire, nu pomană, ca în română.
Psihicul meu este distrus.
Nu ai habar ce înseamnă psihicul adică sufletul tău.
Sfat.
Dacă situația îți permite, ia-ți un pet, un pisic sau un câine, va fi primul tău prieten. Și te va învăța cum să te împrietenești. Asta se învață la grădiniță printre altele. Fără jigniri.
Fă o cerere de prietenie pe TPU și o să ți-o accept.

Buna! Desigur ca as putea scrie un discurs motivational, dar ma voi limita prin a face 2 observatii pe care daca le vei lua in calcul, te vei simti mai bine.
In cazul in care diagnosticul a fost pus de un medic psihiatru si nu este un diagnostic pus dupa ureche de tine sau de altcineva(si aici ma refer atat la persoane care nu au legatura cu medicina dar si la un cadru medical care sa nu fie de specialitate, pentru ca am mai auzit cazuri), atunci trebuie sa stii ca doar medicatia nu poate face minuni si ca este nevoie ca in timp sa inveti sa iti "educi" gandurile.De aceea, pe langa tratamentul medicamentos, se recomanda psihoterapia.

..."aș putea să iau toate antidepresivele din lumea asta dar nimic nu se va schimba."

Pentru a trata simptomele anxietatii sociale, nu se folosesc doar antidepresivele.Acestea se conjuga cu anxioliticele pentru un rezultat cat mai bun.Deci daca tu chiar iei numai antidepresive, ar fi bine sa faci o vizita altui psihiatru si sa mai ceri o parere asupra problemei si tratamentului.
Chiar si daca mergi la alt psihiatru si tratamentul ti se modifica, ia serios in calcul psihoterapia (atentie! Nu iti recomand sa mergi la un psiholog, avand in vedere ca multi merg pe ideea ca este fix acelasi lucru si ca merge oricum, ci la un psihoterapeut!)

Daca diagnosticul nu a fost pus de un psihiatru, atunci recomandarea mea este, evident, sa mergi la unul.

Multa sanatate!

Si eu trec prin asta si am 22 ani ai vrea sa vorbim in privat?

Nu stiu cine ar putea sa faca misto de asta. Nu-ti face griji.
De altfel nu cred ca nu poti sa te vindeci. Am fost intr-o situatie asemanatoare si inca ma mai lupt cu asta. Nu stiu daca anxietatea mea sociala si depresia au fost la fel de rele ca ale tale, dar cu totii avem o sansa. Viata merge inainte si nu trebuie sa faci decat ce poti sa faci. Maximul tau. Cu totii avem aceleasi drepturi de a trai pe lumea asta - urati, frumosi, stupizi, idioti... Adevaratii idioti aici sunt cei care fac misto de tine.
Nu trebuie sa-ti pese de colegii de liceu. Asa e liceul. Si eu am primit bullying aproape toata viata, pentru ca nu sunt ca toti ceilalti si gandesc cu capul meu. De fapt eu am inceput sa cred ca e de bine. Nu am de gand sa fiu o ipocrita ca toti ceilalti doar pentru a ma adapta. De altfel s-a intamplat sa ma mut din tara exact la liceu si deci a trebuit sa suport si greutatea prejudiciilor (romanii si romancele nu sunt vazute prea bine aici - hoti si usuratice). Cand s-a intamplat asta anxietatea mea sociala s-a dus la cer - nu stiam nici macar limba sa ma apar. Dar acum am reusit sa termin liceul (ceea ce nu mi-as fi imaginat niciodata) si acum sunt la universitate.
Eu am gasit chiar si pe cineva care sa ma inteleaga si sa ma sustina si... sa vorbeasca pentru mine)). Il ador. Si da, este primul meu iubit. Nu e o problema asta. Cu totii avem persoana noastra potrivita si nu trebuie sa ai o mie de iubiti sa o gasesti. Trebuie sa crezi in asta. Mai devreme sau mai tarziu se va intampla. Nici eu nu mi-as fi putut imagina vreodata.
De altfel, eu am de gand sa apelez la un psiholog cat de curand, totusi, chiar daca ma simt mai bine, si iti recomand sa faci si tu la fel. Vorbeste cu parintii tai, poate le pasa. Alor mei nu le pasa. Daca nu, concentreaza-te pe scoala si hobby uri pana reusesti sa fii pe cont propriu. Lupta cu tine insuti. Pe mine m-au ajutat foarte mult muzica si cititul, singurii mei prieteni pentru mult, mult timp (In 20 de ani am avut o singura prietena si am pierdut-o cand m-am mutat). Trebuie sa constientizezi ca nu esti singura si mai sunt si altii ca tine si nu trebuie decat sa ii gasesti.
La universitate va fi diferit. Nimanui nu-i va mai pasa. Nu o sa mai fii ratata clasei. O sa fii o persoana ca toate celelalte.
Asteapta sa vezi un psiholog, chiar ajuta, si nici sa nu te gandesti la sinucidere. Eu m-am gandit si nu merita. Mergi cu capul inainte. Nu ai nimic de pierdut. Bafta!