Heyy! plsss ajutati-ma sh pe mine cu comentariul Scrisoarea 2 de Mihai Eminescu. [funda]

Cadrul pe care îl construieste Eminescu este de la general la particular, de la panorama Universului pânǎ la gândurile omului. Luna guverneazǎ de la mii pustiuri, la codri, izvoare, mǎri, tǎrmuri înflorite, palate si cetǎti, apoi în mii de case lin pǎtruns-ai prin feresti, pânǎ la gândurile oamenilor, pe care gânditoare le privesti.

În cealaltǎ ipostazǎ, de martor al celor ce se petrece pe Pǎmânt, luna mediteazǎ asupra problemelor omenirii. Ea asistǎ la ceea ce se petrece în lume, iar imaginile prezentate se gǎsesc în antitezǎ: ea vede mai întâi un rege ce-mpânzeste globu-n planuri pe un veac / Când la ziua cea de mâine abia cugetǎ-un sǎrac; unul este preocupat de aspectul sǎu fizic – cautǎ-n oglindǎ de-si bucleazǎ al sau pǎr – în timp ce altul cautǎ în lume si în vreme adevǎr etc.

Ideea egalitǎtii oamenilor, a conditiei omului în lume, supus destinului, ca orice muritor în fata mortii este ilustratǎ de Eminescu foarte sugestiv în versurile: "Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii / Deopotrivǎ-i stǎpâneste raza ta si geniul mortii; / La acelasi sir de patimi deopotrivǎ fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!"

Dincolo de o atare „judecatǎ" a trecǎtoarei lumi terestre, poetul vizeazǎ pe larg tabloul dascǎlului care trebuie sǎ fie un anume corespondent al sǎu. De fapt, de undeva, din înaltul cerului, chiar luna cautǎ un asemenea simbol, care – la rândul sǎu – resimte nevoia lunii stimulatoare a meditatiei si cercetǎrii. Portretul lui este alcǎtuit pe motivul aparentelor înselǎtoare: în haina lui roasǎ în coate, tremurând de frig într-un vechi halat, cu gâtul în guler si cu bumbac în urechi, uscǎtiv, gârbovit si de nimic, el dezleagǎ prin magia numerelor „noapte-adânc-a vesniciei", universul fǎrǎ margini fiind „în degetul lui mic", „cǎci sub frunte-i viitorul si trecutul se încheagǎ", capǎtǎ coerentǎ si sens. Prin urmare, dascǎlul-geniu este adus în antitezǎ cu individualitǎtile umane propuse anterior, spre a defini desǎvârsirea neînteleasǎ, însinguratǎ, dedusǎ la fericirea distantǎ si rece.

Ajuns într-un asemenea moment, Eminescu doreste pǎtrunderea macrospatiului si macrotimpului (ca o replicǎ adresatǎ micimii terestre), ceea ce se va realiza sub semnul, contemplatiei corespondentului sǎu – dascǎlul, cel care „sprijinǎ lumea si vecia într-un numǎr". Pentru a demonstra uriasa fortǎ de gândire a geniului, Eminescu proiecteazǎ o superbǎ imagine poeticǎ a cosmosului, a nasterii si stingerii universale, care devine apoi pretext al unei satire sarcastice împotriva societǎtii mediocre, incapabilǎ sǎ sesizeze, sǎ promoveze si sǎ sustinǎ valoarea adevǎratǎ.