Îmi este teamă să mai comunic...
Îmi este teamă să mai fiu cel de dinainte...
Ca urmare a lucrurilor neplăcute din viață, o parte dintre acestea m-au afectat la modul cel mai serios, după cum știți si din poveștile anterioare, incă sufăr din cauza celor care se cred perfecți și critică, nu aduc vorba de narcisiști* pentru. că narcisismul poate deveni adesea egoism și știu exact despre ce vorbesc, oameni ca aceștia mișună la tot pasul. Ok, după seriile de critici pe care le-am primit de la colegi, prieteni, necunoscuți, fără să-mi dau seama, am pus totul la suflet și chiar în momentul acesta realizez că mi-am distrus într-adevăr psihicul. Cred că aceste lucruri au o strânsă legătură cu starea de sănătate în care mă aflu pentru că înainte de a se-ntampla totul(cu 2 ani in urmă), nu aveam probleme. Totul se manifestă de fapt printr-o inconștientă să-i spun, mă simt ca și când "aș visa cu ochii deschiși", incerc să mă gândesc la ceva, dar de fapt gândesc în "gol" sau așa ceva...
Și puterea de concentrare a scăzut considerabil, dar capacitatea de reținere a crescut.
Chiar în momentul asta, incerc să mă gândesc la un obiect sau la o persoană, dar ceva mă împiedică. Creierul nu-mi mai permite...
Tot ce-mi vine prin minte este primejdia oamenilor și teama de-a ieși în public. Fiind și foarte emotiv, adesea speriat de ce se-ntampla, mi-am pierdut pana și ultimul strop de curaj. Am devenit închis, socializez destul de puțin sau chiar deloc datorită temerii de oameni. S-au stors toate, am rămas doar cu această stare. Tot ce mi-a rămas a fost tristețea și incet, incet... mă afund și mai tare-n ea.
Sincer, am început să mă tratez cu optimism și cu "Lasă că timpul vindecă orice rană", dar când mă uit la mine și apoi întorc capul spre altul, mă lovește puternic această stare de care v-am spus. Din punctul meu de vedere sunt o persoană amabilă, prietenoasa, "inteleapta", dar ce rost are? Pentru că nimănui nu-i pasă "conținutul", ci doar "ambalajul", am lămurit-o și pe asta.
Sunt chinuit, mintea mea s-a-mbolnavit. Conștientizez că sinuciderea nu-i un tratament prea eficient, dar ce altceva mă poate vindeca? Dacă ați putea trăi ceea ce am trăit în acele clipe, când până și cel mai bun prieten mi-a întors spatele cu replica "E de la față"
Mi-aș dori să-mi pot relua viața de la 0, să renasc pentru a doua oară, dar nu cred că voi avea parte de această șansă.
Doar când aud că trebuie să ies din casă, povara devine și mai mare. Automat mi se pune "sare pe rană", dar suport până la sfârșit.
Cum pot scăpa de acest dezastru care mă distruge?
Credeți că psihologul este în stare să mă "trezească"?
N-am discutat cu nimeni acest aspect, am zăcut chinuit timp de 2 ani. Mi-e teamă să mai cer ajutorul.
Oricum, n-am avut parte de sprijinul patern a ambilor părinți și chiar regret. Pe când aveam 1 an, mama s-a mutat definitiv de lângă tata, pentru că nu se-ntelegeau și am rămas cu el.
Nu mă-nteleg pe măsura așteptărilor cu el, își dorește să fiu mult mai sus, dar cu situația asta precară nu pot ținti mai sus. Incerc, dar acum mi-e mult mai greu.
Rog seriozitate din partea voastră, n-am nevoie de aberanți și "infantili". Nu cer foarte mult, decât decență.
Buna! Te rog sa te linistesti si sa stii ca am citit cu mare atentie tot ceea ce ai scris si te inteleg foarte bine, chiar daca nu am trecut prin ceea ce ai trecut tu sa stii ca stiu cum e sa fii tradat si sa ai impresia ca nimeni nu te mai intelege, dar cum ai spus si tu sinuciderea nu e o solutie, deci nici nu te mai gandi la asta.
Cel mai bun truc ca sa zic asa pe care ti-l pot spune este sa gasesti ceva sau pe cineva caruia sa ii povestesti tot ce simti, cineva de incredere, stai linistit nu ma gandesc la o persoana neaparat, un caine, o pisica, un hamster, orice, chiar daca nu poti tine unul acasa poti sa gasesti unul in fata blocului sau oriunde, si cu asta trec la cel de al doilea truc. Sparge gheata! Daca nu vei reusi sa iesi din casa nu vei ajunge nicaieri, cel mai placut este sa te plimbi intr-un parc, chiar daca sunt oameni nu sunt multi. Incearca sa te privesti ce e mai frumos si vesel, de exemplu... copii care se joaca, pasari, flori, orice si sa te concentrezi pe acel lucru, doar elibereaza-ti mintea de toate problemele.
Mergi la un psiholog daca chiar nu reusesti sa te simti mai bine.
Dar ce varsta ai? Inca mai esti in scoala? Daca da, gaseste cel mai de treaba profesor si incearca sa ii povestesti ce se intampla cu tine, ideea e ca trebuie sa vorbesti cu oamenii, trebuie sa fii deschis, daca te intreba cineva daca esti suparat nu spune NU! Spune-i persoanei respective ca mda... sau cam asa... adica daca te-a intrebat cum te simti inseamna ca ii pasa.
Din cate am inteles nu ai o relatie prea buna nici cu tatal tau, pai chiar daca e asa, ai incercat vreodata sa vorbesti cu el? Chiar daca ai impresia ca are asteptari de la tine, incearca totusi poate nu e chiar asa cum crezi tu, adica parintii isi iubesc copiii. Deci intr-o zi cand il vezi ca sta la televizor sau ma rog nu e prea ocupat si vezi ca are timp sa vorbeasca du-te la el si spune-i ca ai nevoie sa vorbesti cu el.
Sper ca te-am ajutat, si daca mai ai nevoie de un sfat imi poti scrie un mesaj pe profilul meu, in privat sau chiar si aici.
P.S exista si oameni carora le pasa de tine!
Răspunde
Ordonare:
După relevanţă
Iti sugerez sa mergi la psiholog, pentru a-ti rezolva problema cat mai repede cu putință, iar in cazul in care nu i-ai spus tatălui tau ce simti, ar trebui să o faci pentru ca un părinte te iubeste neconditionat si te poate sprijini, chiar daca are un temperament mai rece.
Ar trebui să faci ceva să te detașezi de la gândurile negative, si nu uita ca nimeni nu e perfect. Cei care barfesc sunt niste oameni prost crescuți, niste frustrati. Si mie mi se întâmplă sa fiu barfita, dar am hotărât să le întorc spatele pur si simplu, si sa le arat ca nu imi pasa, pentru ca asta ii doare enorm.
Răspunde
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
