Natura moarta
Zăresc în mine şesuri şi temelii de munţi
Cu ceruri printre piscuri şi râuri pe subt punţi,
Ca pe pământ, întocmai ca pe pământ, din care
Ieşii ca o mâhnire, trăind ca o-ntrebare.
Se înfiripă umbre, schiţate, şi se-ntind,
Ca-n urma unui soare născându-le murind.
Păduri culcate-n unde, pe apele domoale,
Şi turlele prin ceaţă, ca de castele goale,
Câte un drum coteşte, oprit la un copac.
Vor fi trecute toate, c-atât adorm şi tac?
Le-asemui parcă unui veşmânt care mai poartă
Şi astăzi urma veche-a mişcării-n cute moartă.
Dar când, întârziată, copita, pe răzoare,
Se-ndreaptă către peşteri, a unei căprioare,
Să înţeleg de unde se-ntoarce-mi vine greu...
Din câmpul sterp şi rece, sau din sufletul meu?
ĄŇÐİ întreabă: