Intrebare lunga si complexa. Sper sa nu va plictisiti si sa cititi tot.
Vreau mai degraba rezolvari decat pareri (de rau sau de oricare, nu suna ca o cerere de a avea compasiune, nu cere mila, etc etc fara consolari). Ca e vorba despre mine, sau despre altcineva, nu conteaza, e ceva la general.

Ce ati face daca simtiti ca v-ati consumat si ratat, ca ati trecut ca gasca prin apa printr-o etapa importanta a vietii? In cazul de fata, una scurta, fundamentala, tumultoasa, dar si distractiva, adica ADOLESCENTA?

Mai aveti un an si jumatate si ajungeti la facultate. Mai putin de zece luni pana la majorat.
Mereu ati fost pe tusa, ati stat si privit, mai mult ascultand decat practicand. Ati fost timizi, anxiosi, neintelesi si diferiti.
Stiti bine ca asta nu e firea voastra, dar ati avut anumite probleme care va incatuseaza si nu stiti cum sa rupeti lantul. Chiar si acum.
Ati trait inactiv si inexistent, pe internet, unde e putin mai usor sa te exprimi exact asa cum esti, ati luat treaba in serios. Ati dat importanta criticilor, v-ati consumat nervii si pe acolo, ati adoptat modele gresite, toate astea pentru ca nu aveti scoala vietii, social sunteti cu mult in urma.

V-ati atasat de persoane carora le-ati dedicat... cifre-cu-multe-zero-in-coada de ganduri, intense si obsesive. Dar degeaba, in niciunul dintre cazuri nu a fost nimic reciproc.
Alt motiv pentru care invidia creste, cand nu stii o cale mai buna de a fi tu, stima de sine scade din ce in ce mai mult. Va intrebati pe sine „ce am realizat ca sa ma sint bine cu mine insumi?".

Melodiile precum „ani de liceu" si povestile cu amintiri din generala sau de liceu sunt toate drame cand ar fi trebuit sa reprezinte ceva amuzant.

Prietenii reali, aia ca tine, care te distreaza, cu care vrei sa iti indeplinesti idealul de a fi cine esti, lipsesc complet din orice memorie.

Concertele la care ai participat si cunoscut oameni, la fel.
Iubirile reciproce si reale.
Un hobby la care sa poti participa, sa nu te simti stanjenit si timid, sa simti pasiune pentru colegii de echipa si pentru ceea ce faci... n/a.

Pe de o parte, nu e chiar vina voastra, mai ales cand un tratament administrat cat se poate de ineficient si distructiv face parte din poveste. E greu sa explicati de ce nu va puteti exprima verbal, non-verbal, paraverbal, cum orice gand dispare din minte la o conversatie simpla, de parca ati fi la examen in fiecare secunda.

Plus de asta, aveti un aspect undeva pe la medie, natural.

Va decideti sa recuperati anii pierduti, din secunda urmatoare. Mai aveti un an si jumatate de liceu in care vreti sa fiti macar mediu spre inalt social si sa aveti ce povesti nepotilor. Strangeti deja bani, pentru orice eventualitate. Ce ati face? Ati parasi liceul spre altul care coincide mai mult cu interesele voastre? Ati incerca sa ajungeti mai aproape de acele persoane, desi e greu mai ales financiar?
Sau ce altceva ati face intr-un caz ca asta?

Ok, am scris un roman...

Aş continua să fac ceea ce îmi face mai multă plăcere, nu ceea ce şabloanele sociale îmi dictează că ar trebui să îmi facă plăcere.
Autoacceptarea cred că e răspunsul pe care-l cauţi.

Daca mi-as dori foarte tare sa fiu altfel, sa ies din zona mea de confort si sa ma schimb, fie si pentru un an, atunci m-as multa la un alt liceu si m-as obliga pe mine insumi sa procedez asa cum mi-am propus, pentru a nu irosi si ultima sansa. Dar asta doar daca sunt convins ca o schimbare e ceea ce imi doresc cu adevarat si nu e doar ceva pe care ma simt obligat sa il fac din cauza faptului ca imi fac griji in legatura cu felul in care voi fi privit mai tarziu, ce vor crede ceilalti etc. Daca alegi sa te muti la un alt liceu si sa incepi sa ai o alta atitudine acolo doar pentru ca te simti oarecum obligat si motivat de factori externi, atunci e o miscare gresita, dupa parerea mea.
Ma regasesc foarte mult in situatia prezentata, cu exceptia faptului ca eu nu am fost nevoit sa ma izolez din anumite motive, ci a fost alegerea mea, avand in vedere ca nu prea am multe in comun cu ceilalti, nu am aspiratii si pasiuni similare si imi place sa fiu singur si sa ma ocup de ale mele. M-am gandit la un moment dat ca poate pierd ceva, am incercat sa ma integrez si am reusit, partial, dar mi-am dat seama ca nu e ceea ce vreau, de fapt, si ca ma simt mult mai bine izolat (nu complet, desigur). Deci, cum am mai spus, daca iti doresti sa faci o schimbare pentru ca nu ai putut pana acum sau au existat anumiti factori care te-au impiedicat, atunci probabil e cel mai bine sa profiti de timpul ramas.

Eu nu cred ca oamenii se pot schimba. Adica, daca personajul tau a ales pentru ultimii ani varianta izolarii, a recluziunii sociale si a singuratatii a facut-o pentru ca asa a simtit, nu pentru ca i s-a impus. Ar fi foarte simplu sa spui "de maine ma schimb, o sa traiesc altfel, o sa recuperez totul" dar e greu de pus in practica, oamenii se schimba greu sau deloc. Poate ca asa e firea lui/ei si orice incercare de a face lucrurile in alt mod e un esec sau o chestie fortata, spre penibila...

In primul rand, pentru mine, mi-as parasi familia care ma iubeste egoist, sau nu. dar as parasi-o, mi-as lasa lumea. as merge pe un drum pana unde mi-as face patru pereti, invatand sa-mi multumesc dusmanii pana devin in stare sa fiu umil.
e ciudat cum spiritul este facut in asa fel incat caile lui nu exista decat pentru cei care vor intr-adevar sa le urmeze.
de aceea nu am suferit niciodata schimbari, sa ajung la mine si sa ma curat, ci chinuri de a-mi da jos masca pusa de mine si de societate, de o inlocui cu tot felul de traditii de a o picta cu cruci si de a urla...
atata vreme ni s-a spus ca trebuie sa fim supra-oameni, conditia omului superior, tot felul de romantisme. de fapt nu vreau sa fac cel mai tare roman din lume, ar fi comic, sensul meu nu este de a crea. vreau sa nu mai fiu atat de egoist, sa dau dar mai intai sa iert. sa nu dau ceva exact, dar sa sufar pentru mine cat sa fiu destul de maleabil sa sufar si pentru altii. sa se vada in mine
fortez conceptele, le fortez. conceptele se forteaza, in ele te increzi total. altfel nu ai face decat sa te gandesti la diferite lucruri pana mori. din necesitatea mea au aparut conceptele. necesitatea mea de a ma nu imi pierde viata si a colapsa, de a fi distrus, dincolo de interpretarile ratiunii de azi, e singura pasionala si adevarata