Nu e nici o întrebare, vreau doar să mă descarc și să știu cine mai e în situația mea.

Pur și simplu nu îmi mai place nimic din ce îmi plăcea să fac înainte. Nu știu de ce. Mă simt mereu obosită și fără chef. Când încerc să mă relaxez nu pot, nu pot nici să stau prea mult timp concentrată. Stau mereu serioasă și mă gândesc la toate momentele in care îmi venea să intru în pământ de rușine. Încerc să nu îmi mai pese, dar nu pot. Mă gândesc tot timpul la asta, mai ales seara când mă pun să dorm, și încep să vorbesc cu mine în gând. Nu prea vorbesc cu nimeni deoarece mă tem să nu mă fac de râs. Simt că trec zilele, săptămânile pe lângă mine și eu nu știu ce rost am. Nu mai am dorința de a trăi pentru că nu mă mai bucură nimic cu adevărat.

De exemplu, de Crăciun. Înainte abia așteptam Crăciunul, să împodobesc bradul, să ascult colinde, în Decembrie e și ziua mea și înainte abia așteptam. Acum pur și simplu nu mi-a mai păsat. Nici nu am simțit că ar fi Crăciunul, nici nu mai voiam să împodobesc bradul.

Am încercat să iau medicamente care să mă mai liniștească, dar nu m-au ajutat. Mi-e jenă și să mă duc la școală sau să ies din casă sau să merg la magazin. Parcă mi-e frică de oameni.
Și mă deranjează și mai tare faptul că mi se schimbă starea repede. De exemplu până săptămâna trecută eram in stare și să mă omor (știu că am gresit), săptămână trecută eram foarte veselă și cu energie, acum iar sunt tristă. Sunt foarte nehotărâtă. Zic că merg undeva sau că vreau ceva și după 5 minute mă răzgândesc. Asta s-a întâmplat de multe ori și e enervant mai ales când alții se supără pe mine.

Găsește pe cineva căruia să îi povestești toate lucrurile ce le-ai făcut și de care „ai întra în pământ de rușine"; râzi și tu puțin de tine copil, căci atunci nu ai avut ocazia; fiind pusă într-o ipostază aiurea sau lucruri pe care la momentul respectiv pentru tine erau complet normale, iar acum ți se par niște stupizenii. Puișor, ai grijă de tine și te rog mult să nu faci nimic greșit. Stiu că nu te cunosc și știu că tu nu mă cunoști, dar vreau să îți fie bine și să zâmbești. Crești și mentalitatea ta se dezvoltă odată cu fizicul. Eu nu am fost ajutată de nimeni când am trecut prin asta și acum regret mult. M-am izolat de toți de toate crezând că e în zadar să spun cuiva pentru ca lumea nu mă înțelege și o să par o nebună spunându-le aspirațiile mele despre viață si moarte. Eram dezamăgită. Dezamăgită de însuși eu pentru că aveam momente în care stăteam și conștientizam că în toate zilele trăite nu am făcut nimic „wow" sau nu am făcut pe nimeni să fie mândru de mine. Eram un nimic. Eram la capătul unui abis și eram gata să sar. Eram o nebună în fața celorlatora pentru schimbările de stare ce le aveam. Credeam și încă cred că lumea e și ea dezamăgită de mine. De multe ori lumea mă dobora, mă călca în picioare și îmi smulgea aripile. Voiam să îmi capăt aripi și să zbor, căci acesta a fost mereu visul meu din copilărie. Să mă înalț și să simt prin văzduh cum lumea mă apreciază și se minunează. Era doar un vis... M-am mințit de multe ori cu bună știință pentru a-mi fi bine. Hai să devii tovarășul meu, căci, un înger nu e înger dacă nu își ajută tovarășul. Scuze dacă am spus aiureli

Asa ma.simt si eu in momentul de față. crede ma imi.vine sa ma duc departe si sa stau singura sa ma gândesc. ..nu prea am.chef nici sa vorbesc cu părinți n am chef de nimic...ma enervez din ce in ce mai repede si nu ma pot controla