Nu stiu cum de mi-a luat atat de mult sa ma gandesc macar ca dramele mele merita sa fie impartasite.
O sa incerc sa ma descriu acum, desi problema existentei mele consta fix in faptul ca nu stiu cine sunt.
Am 17 ani, sunt o vegana convinsa, viata mea sociala tinde spre zero, cel mai bun prieten al meu este si cea mai cool persoana pe care am cunoscut-o pana acum, un gay pasionat de literatura, pe care-l cunosc de la 2 luni si care sta la 2 strazi distanta.
Nu am prea multi prieteni, pentru ca sunt mereu extrem de selectiva, involuntar.
Legat de scoala, hmm, viata mea se rezuma practic la asta. Sunt in clasa a 11-a, mate-info, ma pregatesc pentru Informatica. Am doar medii de 10, desi asta suna ciudat pentru un copil de liceu. Invat din placere, gasesc ceva interesant in fiecare materie in parte si am o dorinta de cunoastere care-i sperie pe ai mei, paradoxal, ambii profesori. Sunt olimpica pe tara la mate si compun poezii si proza scurta in timpul liber, care au fost premiate pana acum la concursurile la care profa de romana e convinsa ca 'nu va da gres' cu mine. Vorbesc fluent franceza, invatata tot din pasiune, si, evident, engleza. In engleza compun mult, in special poeme, simt ca ma pot exprima mai bine uneori chiar si decat in limba natala. Am cunostinte de baza in germana, spaniola si rusa, iar in momentul de fata incerc sa aprofundez rusa(nu intrebati de ce).
Spiritul meu artistic, si, totodata, gandirea analitica, sunt cultivate, spun eu, de faptul ca locuiesc intr-un mic oras de la poalele muntilor, care te pune fata in fata cu natura-centrul meu de inspiratie.
Cred ca am vorbit destul despre ceea ce sunt, inca am omis esentialul-ceea ce nu sunt. Ei bine, nu sunt adolescenta tipica. Discutiile mele nu includ ultimele zvonuri din televiziune, relatii de dragoste sau pur si simplu conversatiile alea basic despre oameni si oameni. Nu ma regasesc in cei din jurul meu. In cei 2 ani si jumatate de liceu, eu nu am reusit sa stabilesc o conexiune cu colegii mei. Am cativa prieteni buni in acea clasa, vorbim zilnic si ne distram impreuna pentru ca hei, asta inseamna sa fim colegi, dar totul se stopeaza atunci cand realizez ca nu sunt si nu vreau sa fiu una de-ai lor. M-am impacat deja cu ideea asta.
In toiul discutiilor despre Vulpița si... celalalt personaj, prefer sa ascult muzica rock in casti si sa scriu ceva, sa citesc sau sa ma pregatesc pentru olimpiada. Atipic.
Problema mea in momentul de fata este ca ma percep ca fiind un om trist, deprimat. Si nu, nu am o zi proasta, eu am o zi proasta de 7 ani incoace si nu cred ca asa functioneaza treaba. Devin trista, de obicei, cand simt ca nu rezonez cu cei din jurul meu.
De curand, cainele meu din copilarie a murit, bolnav de cancer. Nu o sa ma iert niciodata pentru ca nu l-am dus la medic la timp, dar am reusit sa trec partial peste asta, adoptand un pui. Fiind un copil timid pana acum cativa ani, toate confesiunile mele mergeau catre el, a fost pe buna dreptate cel mai bun prieten pe care mi l-as putea dori vreodata.
Sunt vegana din motive etice, iubesc tot ce misca in jurul meu si ma declar indragostita de natura si animale. Am 2 caini acum cu care imi petrec mare parte din timp. Nu, nu e deprimant, eu ma simt mult mai bine in compania animalelor. Da, ies in oras cu prietenii mei, mergem la film, ne distram, nu e nimic anormal in ce am afirmat mai sus.
Familia mea nu este tocmai ok. Nu este asa cum mi-as dori eu sa fie si cel mai trist este ca am inceput sa simt asta in ultimul timp. Parintii mei au divortat cand aveam un an, si hei, tatal meu sta la 3 strazi distanta. E un profesor de matematica foarte cunoscut in judet, cu un intelect care ii jigneste pe ceilalti, inclusiv pe mine. Nu am purtat o conversatie decenta cu el in cei 17 ani de viata. Are 2 copii acum, nu ii mai pasa oricum de mine, dar rareori, cand isi aminteste de pensia alimentara, tine sa ma jigneasca indirect prin lucruri legate de matematica...da, penibil, si nu ma jigneste pe mine, ci pe profesorul meu, care are, de asemenea, o reputatie foarte buna, si despre care, evident, geniul sau nu are o parere buna. Asta e felul lui de a fi, nu o face voluntar, poate, dar se crede superior celorlalti si nu pierde niciun moment pentru a demonstra asta. Fata de el nu am absolut niciun sentiment patern, nu il consider parinte. Imi pare sincer rau de copiii lui care vor creste cu un tata atat de indiferent si iresponsabil, dar asta nu mai este treaba mea. Eu locuiesc cu mama si bunicul meu. Sunt niste oameni minunati, avem o relatie foarte stransa. Mamei nu ii pot reprosa nimic, vorbim in fiecare moment al zilei si m-a tratat dintotdeauna ca pe un om matur, iar bunicul meu gateste genial de bine si citeste aproape toata ziua. Despre 'el' aka omul care a contribuit la formarea mea ca zigot nu vorbim aproape niciodata, insa parerea proasta pe care stiu ca o au despre el m-a afectat cand eram mai mica.
O familie fericita, in principal.
Singura problema este la mine. Ma intreb tot mai des daca viziunea mea despre lume si viata nu este prea nerealista, vazand in jurul meu oameni atat de indiferenti, totusi fericiti. Poate asta e cheia fericirii.
Am nevoie de o parere obiectiva pentru ca, oricat de multe carti de dezvoltare personala citesc eu, nu reusesc sa descoper adevarata cauza a problemei.
Cam atat.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook