Oare cum vi se pare asta?
(Detalii pentru mine crucial de importante).
Am scris anterior că pentru mine comunicarea e cea mai importantă. Atunci când nu mi-am satisfăcut nevoia de comunicare după mult timp, am pățit să am cea mai puternică, criză suicidară - durere maximă ce am putut eu simți vreodată.
Azi am pornit la o plimbare lungă de tot, seara, deși mi-am jurat că nu mă voi mai plimba niciodată singur.
Am avut căștile over-ear și ascultam întruna melodii cu bass puternic. La întoarcere din drum am văzut un grup de persoane, destul de tinere, care a întors (toate persoanele din grup) au întors capul spre mine. Am încercat să merg tot înainte, am călcat puțin strâmb la un moment dat dar am continuat drumul.
Mi-aș fi dorit enorm să mă opresc și să spun: "Salut, băieți! Ce faceți?". Însă nu am făcut-o și mi-a și părut rău. Din toate experiențele trecute știu că și acel grup m-ar fi întrebat maxim: "De unde ai băiatul, căștile?" și apoi aș fi încercat din răsputeri să discut cu fiecare, să aflu de unde e și cu se ocupă. Cred cu tărie că nu mi-ar fi spus prea multe. Aș fi fost enorm de dezamăgit că ei și-ar fi continuat discuțiile iar eu aș fi stat lângă ei, fiindcă nu mai aveam ce să le zic ca să reacționeze, să mai vorbească cu mine.
Am plecat gândindu-mă la ei.
Apoi mi-am amintit că de ani buni de zile, de fiecare dată când vedeam o persoană venind spre stradă sau într-o clădire spre mine, îmi venea să fug undeva, imediat. Dar nu se întâmpla la fel cu persoane de vârsta părinților, cu siguranță fiindcă cu acea vârstă și acei oameni mă obișnuisem.
Și când trimit un mesaj cuiva, îl scriu, dau enter și ies rapid din aplicație, să nu văd răspuns imediat.
La telefon îmi bate inima mereu când mă sună cineva și nu cunosc numărul sau nu mi-e comod cu omul acela, sau când sun eu pe cineva.

Sunt dezamăgit... toate discuțiile mele în grupuri ies rău de tot...eu aș vrea discuții mai profunde, nu despre obiecte ci despre experiențe personale și stări emoționale.
Și cel mai mult îmi doresc din inimă astfel de discuții cu fetele.
Am putut deci să vorbesc puțin cu orice categorie de vârstă dar când am văzut că nu ajung nicăieri, că nu întreb sau spun ce trebuie încât să discut din inimă și eu și și ea, am rămas mereu dezamăgit. Cred că ăsta e motivul pentru care mă simt inconfortabil să discut cu persoane sau grupuri... fiindcă știu că nu au fost experiențe plăcute.

Încet încet am încercat să dau la o parte tot noroiul nefericirii de pe mine, fiindcă nimeni nu mi-a putut spune direct, fără să trebuiască să îmi dau eu seama că "vezi că tu nu reușești să vorbești cum vrei tu cu nimeni".
Mi s-a spus ceva de "fobie socială", atât. Dar nu mi s-a spus atât de detaliat precum aș fi vrut.

Un om mai indiferent fie ar fi zis "Dă-i în ****!", fie ar fi zis "Hai sa mă întorc, le zic Salut, ce faceți, mă bag acolo în vorbă". Dar nu...eu nu am putut.

Repet. pentru ei (acele grupuri) de regulă nu contează că eu vreau să vorbesc, cum am scris mai sus, ci ei vor continua ca și cum aș fi invizibil.

Mi-am propus recent o soluție:
Am văzut de multe ori că mă simt teribil de fiecare dată când raționalizez frica de abordare. Așa că mi-am zis că voi încerca să fac simulări, cât mai multe, așa cum strâng perna cu putere în brațe și îmi închipuiesc că e o fată căruia îi pasă mult de mine și îmi spune că mă apreciază din inimă.
Iar simulările pe care aș încerca să le fac vor consta în a-mi imagina complet scena în care mă duc la camera unei fete cu care am avut ceva tangență și o întreb dacă iese la o întâlnire sau abordez (habar nu am unde...o fată și încerc să discut cu ea).
În simulare aș vrea să îmi bată fizic inima cu putere, să simt greul.
Ar fi de preferat așa fiindcă în realitate deja aș face orice să scap de acele emoții rele, care mă omoară.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook