Salut aici gasiti un fragment din cartea pe care am inceput sa o scriu si as vrea sa va intreb parerile
Astazi sunt 10 ani de cand am pierdut-o pe mama si sufletul meu impreuna cu ea. A murit intr-un grav accident in urma cu 8 ani. De atunci intunericul si pustietatea au cuprins in totalitate sufletul meu, de parca as fi un zoombie zi de zi fara emotii, asa sunt de fapt. De ce a murit mama? Din cauza familiei Reigh, nu o sa uit acele clipe niciodata,cand priveam zambetul mamei pentru ultima oara, constientizand ca sunt pe cale sa-mi pierd cea mai scumpa fiinta, tata ne-a parasit cand aveam 4 ani. Familia reigh erau sponsorii tuturor proiectelor de renovare si imbunatatire a micului nostru oras Maine. Ceva nu a mers cum trebuia cu centrala electrica din centrul orasului care trebuia schimbata dupa porunca domnului Reigh si am pierdut-o pe mama, au murit mi multi oameni inclusiv si familia Reigh, a fost o nenorocire ce si-a lasat amprenta pe destinele multor persoane, inclusiv pe al meu. Fiul domnilor Reigh s-a mutat in New York cu unchiul sau. Cat de mult ii urasc! Astazi implinesc 18 ani. Baloane si sarutari nu sunt specifice vietii mele. Am fost infiata de o familie de nenorociti,mai si betivi carora le pasa doar de banii pe care ii primesc ca indemnizatie pentru ca "imi ofera o viata fericita",mie, unei orfane. Cat de dureros e sa constientizezi ca esti orfana si nimanui nu-i pasa de tine. Hanah e unica mea prietena, idela si perfecta, n-am inteles niciodata de ce comunica cu mine, am fost mai mereu izolata de ceilalti, preferam sa ma aflu intr-o incapere cat mai putin populata si luminata. Ea e alaturi,, ma ajuta sa nu innebunesc total, de fapt cred ca deja am facut-o,dar cum se spune nebunii sunt mai intlepti ca toti. Astazi e o noua zi, cu acelasi inceput si sfarsit. Ma plictisesc de monotonia vietii mele ...Mesajul Hanei ma trezi din reveria mea :"Teo e in oras, Teo Reigh s-a intors in Maine. P.S.La Multi Ani,Sofi!"Nu-l cunoșteam pe Teo,când a plecat din Maine avea opt ani și dacă se întoarce, înseamnă că ceva nu a mers bine in New York sau poate l-a adus aici dorul de casă,puțin probabil, in orice caz în Maine totul va fi cu mult mai interesant.
Hanah ca de obicei mă aștepta lângă rangeroverul ei super perfect ca și supera ei rochiță. O adevărată întruchipare a perfecțiunii. Eu sunt ...doar eu. Parul negru și ochii verzi și un hoodie negru cu inscripția "Black is my life",tipic pentru o asa ciudată ca mine,cel puțin așa toți mă consideră. După zâmbetul Hanei puteam înțelege că are vesti grandioase să-mi spună. Îmi pasă cumva de sosirea lui? Ii decepționam familia și pe el inclusiv însă scopul meu,care mă ajută să raman invizibilă ani la rând,e să-i ignor pe toți cat de des posibil (nu c-as avea o fobie,pur și simplu mie nu-mi plac toți oamenii). Am nevoie doar de singurătate și bani că sa pot părăsi in sfârșit acest orășel pustiit de oameni încă de multi ani(de ce s-ar muta cineva din New York în Maine).
-Sofi,am vesti grandioase. Apropo, la multi ani,aici e cadoul meu¡ Hai deschide!
Cutia cu dantela neagra nu prevestea nimic rău,dar rochia din ea era un adevărat coșmar.
- Și cum?!
Vedeam că așteaptă un semn de la mine,ceva de genul:O ador! Eu însă nu eram persoana potrivită pentru așa ceva.
-Nu-mi place. Un hoodie negru avea să-mi aducă mai multa bucurie. Știi doar că nu-mi plac rochiile (cum ma mai suporta).
-Nu poți să vii la petrecere într-un hoodie?! Sofi, fii serioasa! Părinții mei organizează o petrecere in cinstea deschiderii unei noii filiale,ești invitata mea. Poți considera că petrecerea e in cinstea zilei tale de nastere (mi-a dat frumos din ochi).
- Hanah, eu nu vin.
-Ba vii,știu eu de ce ai nevoie,așa că condiția mea e sa vii la petrecere.
Hanah era prințesa tatei,care nu prefera să fie refuzată in nimic. Totuși aveam nevoie de ajutorul ei in refacerea unor documente,tatăl ei fiind foarte influent,altfel aș lasa-o baltă.
- O sa incerc sa vin.
- Minunat! Acum să-ți spun vestea secolului. Teo s-a întors și este invitatul tatălui meu. Nu-i așa că-i minunat!
-Stii cat de mult îl urăsc.
-Nu poți suferi toată viața și plus știi că nu e vina lui,nu? Teo va veni spre seară cu unchiul sau,tu vei pleca mai devreme.

Aceasta zi anunță ploi torențiale cu amintiri dureroase,minciuni și trădări. Mașină a pornit,iar aerul străbătea spre noi prin deschizătură ferestrei,amintindu-ne că încă suntem vii,afectați de o boala incurabila insa, devastatoare,care zilnic nimicește orice urma de lumina din noi. A trecut,nu înseamnă întotdeauna a uitat.
Amintirile nu ma pot lasa dupa atatia ani,ele ma urmaresc toata viata pentru a-mi aminti cat de desarta si pustie e viata mea.

-Stii cat de superb ar fi să-l vedem. Cum crezi e atrăgător?
- Desigur.
-Sofi o să-l am ca oaspete la petrecerea mea...
- Desigur.
-Nu mă asculți.
-Desigur.
-SOFI!
Glasul deprimat al Hanei m-a trezit din starea de nostalgie,cauzata de ploaia abundenta și în același timp minunată. Deși mă aflam în mașină,parca simțeam cum stropii de ploaie fragili îmi ating pielea,mi-o pișcă,o senzație inexplicabila,de parcă fiecare strop ți-ar oferi viață. Straniu că anume acest fenomen îmi provoacă zâmbetul. Hanah nu înțelege. Pentru ea ploaia reprezintă cel mai mare dușman. Era plăcut să urmărești cum rochia Hanei își pierde tot farmecul și gratia sub greutatea stropilor de ploaie. Machiajul ei era îngrozitor. Mă bucuram că nu e atât de perfecta că întotdeauna.
-Ma duc la closet-trebuie să mă aranjez. Nu pot sa fiu văzută în așa hal.
-Pentru că vor crede alții că nu ești atât de frumoasă pe cat pari?
-Poftim?
-Te-as sfătui să te grăbești că sa nu fii observată.
Lecțiile ca de obicei au fost plictisitoare. Sa nu înțelegeți greșit,îmi place să învăț,dar învățământul în Maine e un adevărat coșmar. După acea nenorocire toți muncitorii calificați au luat drumul marilor orașe. Pacat!
- Asteapta-ma unde te grăbești?
Și iarăși zâmbetul Hanei.
-Ce-i de data asta?
-L-am văzut,e perfect Sofi!
-Cine?
-Teo,nu i-am văzut fața,doar spatele,intra tocmai la director! E perfect,Sofi!
-Spatele, serios?
-Da,e înalt, jacka sa neagră și părul său în care se scăldau razele aurii.
-Ajunge,că acuș n-o sa ma mai vezi prin preajma?!
-Hai sa mergem,avem atâtea de pregătit.
-Am câteva chestii,ne vedem deseară.
-Sa nu uiți de rochie.
******
Rochia se aranja fantastic pe corpul meu. M-am gândit că prin cate am trecut :am fost respinsa, ofensată,părăsită,merit și eu să mă distrez macar o noapte. Meritam sa fiu fericita,macar o seară.
Gălăgia venita de la parter a început să ia amploare.Coborând jos,am observat cum tatăl vitreg o lovea pe mama vitrega.Deși nu nutream sentimente calde pentru ea,îmi era milă de acea femeie. Așa că m-am apropiat și l-am împins cu toată puterea. In continuare nu m-am gândit ce voi face. Știam din propria experiență că nu trebuie sa interacționezi cu el când e in stare de ebrietate. Am incercat sa mă îndepărtez,dar am simțit deodată atingerea vânjoasă a mâinii lui și fără să mă dezmeticesc m-am prăbușit la podea. Am văzut cum "scumpa mea mama" ieșea în grabă pe ușă. El a început să rupă rochia,eu nu puteam insa să mă mișc. Dorea să mă violeze. Deodată a apărut în fața mea chipul mamei,blând și gingaș. Atunci au năvălit lacrimile,pentru prima oară după zece ani. Am plâns și am realizat că nu am pe nimeni,și nimeni nu mă poate apăra. Am închis ochii și tot ce mai țin minte e tipatul meu. Când m-am ridicat l-am observat stând jos,iar sângele se prelingea din ochii lui. Nu mai conta nimic acum,doream doar sa fiu singură. Nimic nu mă mai ținea aici. Afara aerul m-a trezit la viață. Am realizat că nu și-a îndeplinit plăcerile, dar eram distrusă. Atât de îngrozitor mă simțeam,iar cerul de parcă îmi asculta vocea gândurilor,a devenit dintr-o dată negru,o adevarata orgie a pornit,tunetele și fulgerele acompaniau vâltoarea puternică a vântului, de parcă întreaga natură trăia aceleași sentimente ca și mine. Unde mă îndreptam? Exista doar un singur loc în care mă simțeam în siguranță. In pădure,pe o banca de pe malul lacului, stăteam cu mama în nopțile de vara. Era minunat. As putea sta veșnic acolo. Doar daca as putea.
Și iarăși s-a ivit chipul mamei. As vrea sa fiu acum cu ea. Imaginati-va un astfel de tablou : o fata in rochie roșie lunga într-o ploaie de lacrimi în fața unui lac,al cărui ape parcă te ademeneau prin magia pe care nu toți o puteau observa. Acum totul pare simplu. Trebuie sa fiu cu mama. Ea mă aștepta. Aici nu mă mai ținea nimic. Intrând în apă, nu simțeam nici frica, nici furie. Acum totul părea simplu. Apa nu părea rece. Simțeam adâncimea lacului sub tălpi și presiunea acestuia. Am închis ochii. Chipul și zâmbetul mamei au fost ultima ce-am văzut. Acum voi fi cu mama.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook