Salut! În general sunt o fire anxioasă. Sunt în perioada adolescenței. Nu prea vorbesc cu multă lume, dar îi terorizez cu vorba pe puținii mei prieteni buni. Deseori aud că ei se duc în vizită sau la evenimente, aniversări ale unor prieteni de familie, ale unor nași/fini, rude apropiate/îndepărtate etc. chiar și în alte orașe sau în alte țări. Mă simt de fiecare dată prost când îmi aduc la cunoștință. Nu mă simt prost pentru că ei au o așa viață, nu aș vrea să nu o aibă, fiindcă toți avem momente bune și rele în viață dacă privim din alt punct de vedere, însă simt așa fiindcă tot văd multe persoane care se duc la ocazii și întâlniri de genul. Aș vrea și eu tot astfel. Nu vreau să am invidie în sufletul meu. Încerc să îmi înving gelozia. Eu cu ai mei nici în orașul în care stăm nu ne întâlnim cu asemenea cunoștințe. Ei nu sunt genul care să iasă sau care să programeze întâlniri și tot felul. Le accept personalitatea. Sunt părinți extraordinari care mi-au oferit tot ce mi-a trebuit, în afară de ieșiri de genul. Probabil dacă am fi ieșit și noi, nu aș fi avut teama de socializare. La început ne mai întâlneam cu alții, dar asta a durat puțin timp.
Din viața mea au plecat persoane...Rude decedate, prieten decedat în copilărie. Unele rude nici măcar nu își fac simțită prezența și iubirea în viața mea și sunt egoiste și individualiste, nu că nu ar avea timp. Din această cauză simt un sentiment de singurătate. Părinții sunt singurele persoane din familie care ma înțeleg, însă în general nu prea petrecem timp împreună, de parcă i-aș obosi. Simt puternic nevoia de socializare, chiar daca firea îmi este de introvert. Știu că trebuie să încep să socializez mai mult cu cei de vârsta mea și să nu aștept de la ai mei să stea cu mine, însă dacă aș fi avut modele de la care să învăț și care să îmi dea curaj mi-ar fi fost mult mai ușor și aș fi făcut-o încă de mult timp.
Am și o rudă bolnavă care e pe cale să se stingă. Ne așteptăm ca din orice moment să nu mai fie. Mulți se duc din jurul meu și parcă văd că o să rămân un om și mai singuratic și că nu o să prea mai am cu cine să-mi petrec timpul și să socializez. O să aibă loc o mulțime de schimbări și pur și simplu îmi e greu să le accept.
Deseori mă gândesc la această situație și mă întristez. Am recunoștință față de tot ceea ce am și de experiențele pe care le trăiesc, dar supărarea tot își face locul. Cum aș putea face astfel încât să nu mai simt necăjire față de singurătate și de faptul că familia mea nu este genul care să iasă și să petreacă timp cu mine.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook