Nu inteleg ce se intampla cu mine, ce mi se intampla. Ma enervez din orice ca sa zic asa. Nu stiu cum sa ma exprim, dar sper sa intelegeti. Sunt la Facultate anul I –Istorie. Nu sunt o persoana perfecta (asa cum sunt multi) – am probleme (port aparate auditive si sunt mic de statura – nu se poate face nimic pentru crestere). Revin. Cand ma enervez, greu ma pot controla in fata colegilor de la facultate si pe strada. Nu vreau sa rabufnesc, sa ma cert cu ei. Parca nu sunt eu cand sunt asa, ma tem pana si de mine, de ceea ce as putea face. Nu vreau sa fac rau. Totul este prabusit, haos in mine, cand sunt nervos. Imi e teama de ziua cand nu ma voi putea controla. Ceea ce este bine, e ca imi revin, dar nu imi pot explica acea stare. Parca nu sunt eu. Tot felul de lucruri imi trec prin minte. Incerc sa gandesc pozitiv, sa gandesc ca totul e bine, sunt doar ideile mele, dar nu pot. E ca si cum m-as amagi. Despre mine cateva cuvinte : sunt o persoana putin timida, incer sa socializez, si socialez. Ma inteleg bine cu toti, imi place sa-mi traiesc viata. Nu sunt omul perfect, persoana populara din scoala, cu 100 prieteni, 1000 prieteni pe facebook si inca nu am prietena. Din liceu, toti prietenii mei adevarati au plecat in strainatate. Nu spun ca la facultate imi e rau, ba chiar e foarte bine, lejer. Poate va intrebati unde e problema si care e? Stiti cum se bucura cineva, un om sarac, amarat de la casa de ajutor cand primeste ceva, sau vine cineva in vizita? Asa ma bucur si eu cand, de exemplu pe facebook primesc mesaje, mi se da Like-uri la poze (de la colegi) sau vorbesc pe chat. Stiti cum se bucura un copil trist, de pe strada cand simte o mangaiere, o fericire? Asa ma simt si eu cand cineva vorbeste cu mine. Totul este altfel. Ma simt ca si ceilalti, simt ca cineva este langa mine. Azi totul a inceput cu bine. Am stat in sala de curs, in banca cu colegele mele. Nu prea povesteau, cu greu schimbam 2-3 vorbe. Este si o colega cu care ma inteleg, s-ar putea sa fie viitoarea mea prietena. Ea statea in banca pe un alt rand, cu sora ei. Parca n-o dat Dumnezeu sa vorbeasca cu mine, sa zica ceva. Nu ma pot supara pe ea. E o fata foarte buna, linistita si ajutatoare. Intotdeauna imi da cursurile (nu inteleg tot ce spun profii). In schimb, ieri la un curs, eram doar eu cu ea (din grupa noastra ) si a fost foarte bine, am ras, am vorbit pana la despartire, fiecare spre casa sa. Cu baietii la fel ma inteleg foarte bine, dam mana (noroc), ne salutam, etc. Azi nu a fost asa. Am avut si liber. Eram extreme de nervos, vedeam doar negru. La curs, nici macar nu am auzit/vazut ca suna telefonul (era pe silentios, in banca). M-a atentionat o colega. Atat eram de profund in ganduri. Mintea imi era in alta parte. Am avut si seminar mortal (plictiseala la ea acasa). Culmea ca acum toti vorbeau cu mine : inainte, in si dupa seminar. Profa povestea si noi nu stiam cum sa treaca 3 ore de plictiseala. Vorbeam in scris si ne distram. Din nou m-am simtit si eu cineva, m-am simtit bine. Probema e ca in momentele de singuratate, cand sunt singur, sunt nervos complet. Nu stiu ce mi se intampla si de ce am aceasta stare. Cu mine trebuie non – stop sa vorbeasca cineva cu mine, sa fie cu mine. Cand sunt cu cineva ma simt foarte bine, perfect, ma simt OM. Cateodata ma simt defavorizat, lumea nu vorbeste cu mine, vorbesc altii cu ei. Incerc tot timpul sa ma imbrac bine, sa fac o imagine buna despre mine, sa ies in evidenta. Sunt niste stari foarte ciudate. Acum este bine, oare ce va fi maine? Din nou aceste stari? Acesti nervi turbati? Imi e teama. Ajutati-ma va rog si scuzati-ma daca am facut greseli de scriere.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook