Salut! Nu știu cui sa vorbesc despre asta, mi se pare un subiect care poate este exagerat dar trebuie sa spun cuiva ????????♀️ Am 16 ani, nu stau in Romania. De ceva timp simt ca o sa explodez, nu vreau dar simt o ura pe care nici nu pot sa o descriu pe mama mea. Nu vreau, dar nu pot sa schimb ce simt. Ura asta nu a inceput de acum, cred ca este de cand ma stiu. De cand eram mica, nu comunicam, nu ne jucam si nu cred ca mi-a spus vreodata te iubesc, bravo, felicitări. Am vreo 3 amintiri din copilărie cu ea si nu am simțit o niciodata aproape, dar daca stau sa ma gandesc poate chiar aveam nevoie. Mereu am incercat sa ascund chestia asta si sa ma comport ca si cum nu am nevoie, dar a inceput sa ma afecteze din ce in cel mai mult. Cateodata, ne intelegem bine, vorbim despre cateva subiecte si chiar ma simt bine cand sunt cu ea, dar nu ma intreaba niciodata despre mine, ce imi place, despre prieteni sau chestii de genul. Daca ne înțelegem bine ziua, la noapte imi amintesc iar despre cum este si simt iar ura aia. Inteleg ca poate nu isi poate exprima sentimentele, ca nici eu nu pot, si tot din cauza ei cred, de exemplu cand prietenii imi spun te iubesc sau orice fel de afecțiune, eu nu pot sa spun inapoi. Problema este ca doar mie nu imi spune lucrurile astea, cu frații mei nu are nici o problema. Mereu isi da cu parerea despre altii copii si incearca sa ii inteleaga, dar pe mine nu! M-a prins cu am fumat, primul lucru pe care mi l a spus a fost " Ce o sa zica ( nume ) despre asta?" Ce o sa zica lumea daca aude?" In loc sa imi spuna ca nu e bine, ca o sa fac cancer si ca nu stiu ce, a incercat sa ma faca sa ma simt prost si doar mi-a reproșat, ca si cum as fi facut cea mai mare greseala posibilă. La scoala mereu am cele mai bune note. Ma lasa sa ies afara cred ca o data pe saptamana, si dupa 1 ora jumate imi spune sa vin in casa. Ea crede ca cel mai bine este sa stau in casa, sa nu am prieteni si efectiv sa nu fac nimic, ca vezi doamne sa nu ajung nu stiu ce. Tata nu are nici o problemă, daca ar fi dupa el m ar fi lasat sa stau pana 1 dimineata. I-am explicat tatalui meu lucrul acesta, cred cand aveam 7 ani. El i-a spus si atunci cred ca a fost singura data cand m-a luat in brate cand venisem de la scoala. Dar afectiunea asta nu a durat mult oricum. Fac banii, ii dau bani. In 5 luni cred ca i-am dat 4000 euro. Eu nu mi am cumparat nimic din banii aia, dar nu am ce sa reproșez. Am bani mereu, pot sa imi cumpăr ce vrrau, dar ce folos are cand eu n am voie sa ies din casa????. Ma face sa ma simt prost pentru orice lucru, se comporta cu mine ca si cum as fi un copil mic. Sincer nici nu pot sa ma uit la ea, mi se face rau l stomac cand o vad. Imi pare rau, nu vreau dar nu pot sa schimb ce simt. Orice lucru ii spun despre mine, spune la toata lumea. Pot sa vorbesc despre mine deschis cu oricine altcineva dar nu cu ea. Am mai multa încredere si ma simt mai confortabil cu tatal meau, care pana la urma este barbat. El mereu m-a inteles si a incercat sa ma faca fericita. Nici el nu ini spune te iubesc, dar ma ia in beate in fiecare seara si mereu ma intreaba ce fac, daca sunt bine, daca am mancat etc. Cateodata ma gandesc ca el ar fi trebuit sa fie mama mea. Mentionez ca ea nu e o baba, chiar are 38 de ani. Cea mai mare din 6 copii, si a crescut cu 4 surori si 2 frati. Nici unul din ei nu este asa. Bunica mea, înțelegătoare, ma intelege mai bine decat ea. Nu pot sa inteleg de ce mama este asa, chiar nu pot. Sunt mult mai multe detalii dar deja am lungit povestea. Long story short, nu ma intelege, se comporta ca si cum as fi un copil, si am problema asta de cand ma stiu. Ce pot sa fac?
Ordonare:
Cronologică
O să-ți zic cum vad eu situația.Te înțeleg fiindcă și eu am fost asa si sunt, doar ca...cu tata(acum am 20 de ani și m-am distanțat de el și el...acum regreta dar degeaba, ma țin cât mai departe de el)
Din ce spui, relația cu mama ta a fost mereu dificilă, iar lipsa de afecțiune, înțelegere și sprijin din partea ei te-a rănit profund. E normal să simți furie și frustrare, pentru că nevoia de a fi înțeleasă și iubită este una naturală, mai ales de la un părinte.Se pare că mama ta are dificultăți în a-și exprima sentimentele și în a se conecta cu tine. Poate că felul ei de a fi vine din propria copilărie sau din traume nerezolvate. Totuși, asta nu înseamnă că ești tu vinovată sau că nu meriți afecțiune. Controlul, reproșurile și preocuparea pentru ce zice lumea nu sunt semne de lipsă de iubire, ci mai degrabă încercările ei greșite de a te „proteja".Ce poți face? În primul rând, încearcă să vorbești cu cineva de încredere, cum ar fi un terapeut, consilier școlar sau chiar un adult apropiat din familie (cum ar fi tatăl tău sau bunica). Un specialist te poate ajuta să gestionezi emoțiile și să înțelegi mai bine situația. În al doilea rând, concentrează-te pe relațiile care îți aduc sprijin și confort – cum ar fi cele cu tatăl tău, prietenii sau alți oameni care te înțeleg. Încearcă, de asemenea, să îți exprimi emoțiile – fie prin scris, fie printr-o discuție calmă cu mama ta, dacă simți că e posibil.E important să știi că nu e greșit să te distanțezi emoțional dacă asta te ajută să te protejezi. În timp, vei avea mai mult control asupra vieții tale, iar relația cu mama ta ar putea evolua, chiar dacă acum pare imposibil. Meriți iubire, sprijin și înțelegere, și e în regulă să le cauți acolo unde le găsești.
Răspunde
Nu înțeleg ce te deranjează la mama ta, chiar daca am citit ce ai scris. Așa și eu la vasta ta nu îmi convenea cate ceva la părinți, dar acum nu
Pai problema este ca nu incearca sa ma înțeleagă. Mereu ma face sa ma simt prost si pur si simplu nu avem relatia aia. Nu a incercat niciodata sa se implice in viata mea, si așa a fost mereu, nu a inceput acum in adolescență.
Imi pare rau ca te ai distanțat de tatal tau, si eu aveam o perioada cand nu eram apropiata de el, nu stiu ce as face daca nu as mai avea relația asta. M-am gandit ca poate are niste probleme din copilărie, ca poate nici ea nu a crescut cu afecțiune etc, dar nu cred ca asta este motivul. Mereu vorbește despre cum ea a avut o copilărie perfectă si eu nu am pentru ca stau toata ziua in casa ( ca nu ma lasa sa ies afara ). Imi reproșează ca ea nu era ca mine si de ce eu sunt asa, ca nu am motiv sa fiu supărată pentru ca dupa spusele ei am tot ce vreau. Afecțiune arată tuturor dar mie. De exemplu cu verișorii si fratii mei este foarte calma si înțelegătoare. Surorile ei sunt foarte înțelegătoare si iubitoare cu copiii lor, si ea cu frații mei dar nu cu mine. Este o persoană foarte egoistă care se gândește doar la ea. Am încercat sa vorbesc cu tata dar nu vreau sa duc subiectul foarte departe pentru ca o sa se certe ei si o sa fie mai rau. Sa vorbesc la scoala este foarte greu, fiind in UK si aici se implica foarte usor protecția copilului, deci nu vreau sa ajung acolo. Prietenii nu prea ma înțeleg ca ei nu au problema asta, totusi încearcă sa imi fie alături chiar daca ne întâlnim destul de rar. Dar multumesc pentru sfat, aveam nevoie sa aud asta de la cineva 
Putem vorbi în privat dacă vrei. Îți las instaul meu(secundar):nature_photo_. post
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
