Am nevoie de niste ajutor
Cine poate sa imi dea lecturile urmatoare:
1. Florin scrie un Roman
2. Poezii de Arghezii(Scurte maxim 3)
3. Poezii de Cosbuc(doar 2),Moartea lui Gelu, Pasa Hassan
3. Poezii de Eminescu(doar 2), Scrisoarea 3
4.Hanul Ancutei(Sadoveanu)
Cine le da pe toate primeste funda!
Multumesc

1.Stupul lor - T.Arghezi
Stupul lor de pe vâlcea
Stă păzit într-o broboadă
De trei plopi înnalţi, de nea,
Pe o blană de zăpadă.

Prisacarul le-a uitat,
Şi-a căzut si peste ele
Iarna, grea ca un plocat,
Cu chenar de peruzele.

Înlauntru însă-n stup
Lucrătoarele sunt treze
Şi făcând un singur trup
Nu-ncetează să lucreze.

Că niciuna n-a muncit
Pentru sine, ci-mpreună
Pentru stupul împlinit
Cu felii de miere bună.

2. Cina-T.Arghezi
În frig şi noroi
Trec hoţii-n convoi, câte doi,
Cu lanţuri târâş de picioare,
Muncindu-se parcă-n mocirli de sudoare.
Fiertura e gata.
E seară. E ploaie.
O lingură grea, cât lopata,
Dă ciorba din doua hârdaie.
Câţiva au ucis,
Câţiva ispăşesc ori un furt, ori un vis.
Totuna-i ce faci:
Sau culci pe bogaţi, sau scoli pe săraci.
Livizi ca strigoii şi sui,
Strâmbaţi de la umeri, din şold si picior
În blidul fierbinte, cu aburi gălbui.
Îşi duc parcă sângele lor.

3.Toamna -T.Arghezi

Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai nainte.
Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaş bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni.
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.

Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins.
Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut.

Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii...
Privirea întârzie pe panglicile rochii.
Vreau degetui uşure şi-l iau să i-l dezmierd...
Orice vroiesc rămâne indeplinit pe sfert.

Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?
Apusul işi întoarce cirezile prin sânge.
O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut --
Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut.

Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o dată
S-aplec la sărutare o frunte vinovată
Să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă
Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.

Şi cum scoboară noaptea, al'dată aşteptată,
Îmi pare veche luna -- şi steaua ce se-arată,
Ca un parete de-arme, cu care-aş fi vânat.
Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.

4.De-or trece anii... -M. Eminescu
De-or trece anii cum trecură,
Ea tot mai mult îmi va plăcé,
Pentru că-n toat-a ei făptură
E-un "nu ştiu cum" ş-un "nu ştiu ce".

M-a fermecat cu vreo scânteie
Din clipa-n care ne văzum?
Deşi nu e decât femeie,
E totuşi altfel, "nu ştiu cum".

De-aceea una-mi este mie
De ar vorbi, de ar tăcé:
Dac-al ei glas e armonie,
E şi-n tăcere-i "nu ştiu ce".

Astfel robit de-aceeaşi jale
Petrec mereu acelaşi drum...
În taina farmecelor sale
E-un "nu ştiu ce" ş-un "nu ştiu cum".

5.Dorinţa -M. Eminescu
Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.

Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci...

Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.

6.Scrisoarea III -M. Eminescu
Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă,
Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,
La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară
Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe,
Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură
Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte,
Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte...
Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:
- Las' să leg a mea viaţă de a ta... În braţu-mi vino,
Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...
Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.

Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă... dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;
Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde
Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;
Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână -
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,
Mările ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaş covor,
Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor -
Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac
În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.

Vulturii porniţi la ceruri pân' la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung
Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător,
Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,
Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt
Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

Se cutremură sultanul... se deşteaptă... şi pe cer
Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer.
Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte,
Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.

Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte,
An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,
Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan.
Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid...
Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...

La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari...
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.

Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:
- Ce vrei tu?
- Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
- Tu eşti Mircea?
- Da-mpărate!
- Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
- Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;
Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acum a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale...
De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.
- Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,
Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!
La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns
Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins.
Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură ne'mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs...
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?
- De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.
După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vreun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă -
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.
Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej
Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier,
A credinţei biruinţă căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

Şi abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie...
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă
Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul...
Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;
Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,
Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată -
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

Pe când oastea se aşează, iată soarele apune,
Voind creştetele nalte ale ţării să-ncunune
Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit
Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit,
Pân' ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:
Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn.
Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe:
"De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne eşti aşa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiţi prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că şi eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul şi cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Şi să ştii că-s sănătos,
Că, mulţămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos."

...

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră
De la munte pân' la mare şi la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ia în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vreun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

8.Paşa Hassan -G.Cosbuc

Pe vodă-l zăreşte călare trecând
Prin şiruri, cu fulgeru-n mână.
În lături s-azvârle mulţimea păgână.
Căci vodă o-mparte, cărare făcând,
Şi-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet curgând,
Oştirea română.

Cu tropote roibii de spaimă pe mal
Rup frâiele-n zbucium şi saltă;
Turcimea-nvrăjbită se rupe deolaltă
Şi cade-n mocirlă, un val după val,
Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal,
Se-nchină prin baltă.

Hassan de sub poala pădurii acum
Lui Mihnea-i trimite-o poruncă:
În spatele-oştirii muntene s-aruncă
Urlând ianicerii, prin flinte şi fum,-
Dar paşa rămâne alături de drum
Departe pe luncă.

Mihai îi zăreşte şi-alege vreo doi,
Se-ntoarce şi pleacă spre gloată,
Ca volbura toamnei se-nvârte el roată
Şi intră-n urdie ca lupu-ntre oi,
Şi-o frânge degrabă şi-o bate-napoi
Şi-o vântură toată.

Hassan, de mirare, e negru-pământ;
Nu ştie de-i vis, ori aieve-i.
El vede cum zboară flăcăii Sucevei,
El vede ghiaurul că-i suflet de vânt
Şi-n faţă-i puterile turcilor sunt
Tăriile plevei.

Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai;
Aleargă năvală nebună.
Împrăştie singur pe câţi îi adună,
Cutreieră câmpul, tăind de pe cai -
El vine spre paşă: e groază şi vai,
Că vine furtună.

- "Stai, paşă, o vorbă de-aproape să-ţi spun
Că nu te-am găsit nicăierea" -
Dar paşa-şi pierduse şi capul şi firea!
Cu frâul pe coamă el fuge nebun,
Că-n gheară de fiară şi-n gură de tun
Mai dulce-i pierirea.

Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier
Şi zalele-i zuruie crunte,
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barba din stânga-i ajunge la cer,
Şi vodă-i un munte.

- "Stăi, paşă! Să piară azi unul din noi."
Dar paşa mai tare zoreşte;
Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşte
Şi gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi;
Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi
El zboară şoimeşte.

Turbanul îi cade şi-l lasă căzut;
Îşi rupe cu mâna vestmântul
Că-n largile-i haine se-mpiedică vântul
Şi lui i se pare că-n loc e ţinut;
Aleargă de groaza pieririi bătut,
Mănâncă pământul.

Şi-i dârdâie dinţii şi-i galben-pierit!
Dar Alah din ceruri e mare!
Şi-Alah îi scurtează grozava-i cărare
Căci paşa-i de taberi aproape sosit!
Spahiii din corturi se-ndeasă grăbit,
Să-i deie scăpare.

Şi-n ceasul acela Hassan a jurat
Să zacă de spaimă o lună,
Văzut-au şi beii că fuga e bună
Şi bietului paşă dreptate i-au dat,
Căci vodă ghiaurul în toţi a băgat
O groază nebună.

9.Hanul Ancutei-M.Sadoveanu
Iapa lui voda
Intr-o toamna tarzie am auzit multe multe povesti, dar asta s-a intamplat cand a fost vreme de razboi dar si belsug la vita de vie.
In aceste imprejurari hanul a devenit neincapator, el era de fapt o cetete cu ziduri si porti groase dar era deschis tuturor celor care dorerau sa se odihneasca si sa spuna povesti.
Printre acesi oameni era si Ionita, un razas cu cal pintenog si roib, de care se mandrea spunand ca se trage din radacini puternice-de la mama sa, despre care le povestise o intamplare.
In vremuri de demult cand razasul era in floarea vastei.Intr-o zi, ca alta zi, se afla la han
Si stand asa veni un boier necunoscut, iar dupa ovreme se luase la vorba cu el si ii spusese problema pe care o avea.Aces necaz era legat de pamant cu un alt boier care ii luase pamant prin hotie, ii mai destainuise faptul ca avea de gand sa se duca la domnitorul Mihai Voda Sturza sa faca dreptate si daca nu sa ii pupe iapa intr-un loc aflat laga coada.
Si dupa ce boierul necunoscut pleca, razasul se dusese la curtea domneasca de la Iesi.Si intrand in sala tronului unde se afla domnitorul, razasul se apleca si milos ii spuse necazul si la sfarsitu povestirii el ii arata actele doveditoare, domnitorul il ruga sa se ridicesi razasul uitanu-se la domnitor rosii caci era acel boier necunoscut cu care vorbise la han.Si in final domnitorul il intreba ce are sa faca daca nu ii va da dreptate si razasul ii spuse ca iapa sa se afla si ea la curte.
In final domnitorul ii facu dreptate razasului Ionita.


Haralambie
Cu o ulcica-n stanga, comisul Ionita isi mangaie cu doua degete de la mana dreapta mustatile tusinate.In aceasta stare de auto apreciare el vru sa istoriseasca o alta poveste mai minunata decat "Iapa lui voda", dar insa fu oprit, politicos, de un calugar care venea de la munte care adresa cinstite inchinari tuturor celor aflati in sala si mai ales tinerei Ancute care era o raza de soare in incaperea intunecoasa.Comisul Ionita il intreba ce il aduce prin aceste locuri, calugarul care se numea German ii spuse ca a facut un juramant mamei sale, care era pe patul de moarte si anume ca se va duce la targul Iesi sa se roage la biserica Haralambie.Preotul isi puse mereu intrebarea care era tatal sau caci doar mama sa si bunul Dumnezeu stiau raspunsul, poate acest Haralambie.Insa fu intrerupt de Ionita care dorea sa afle despre acest Haralambia care se pare ca a trait intr-un timp demult.Si calugarul se aferi sa le spuna povestea lui.
Acel Haralambie era un arnaut domnesc care devenise un talhar care fura de la boieri si controla anumite drumuri si trecatori.
Domnitorul de atunci a trimis soldati sa il omoare dar ei au dat gres.In ziua da Satamaria mare, la a 15-ea a lunii august, Voda Ipsilant era posomorat ca Haralambie face necaz mare in tara.Marele vornic la sfatuit ca singurul om care l-ar pute invinge pe Haralambie era fratele sau, Georghie Leonardi, tufecci-basa. Voda era de aceeasi parere, astfel la chemat.Georgie lua cu greu sarcina si pleca pe urmele fratelui sau.In a 8-a zi il prinse la casa calugarului, cerand de mancare caci nu mai mancase de cand era urmarit.Cand la prins Georgie ia taiat capul,atunci mare suparare a fost pe capul mamei lui German,el a inteles in sfarsit cine era tatal sau.
Georgie a adus capul insangerat al fratelui sau la curte, avand lacrimi pe obraz spuse:
"-Maria ta,am implinit porunca! Dar te rog sa ma lesi slobod la pamantul meu si la liniste-caci am varsat sangele parintilor mei,care curge si-n venele mele…
Si Georgie s-a retras construind biserica din Iesi: Haralambie.
De acea, spuse calugarul, ca trebuie sa mearga acolo sa se roage si poveste se sfarsi cu o liniste trista in hanul Ancutei unde ar fi trebuit sa domneasca fericirea si bunavoia.

Balaurul
-Fratii mei a inceput a glasui comisul Ionita de la Dragatesti, care dorea sa le spuna celor din han povestea lui infricosatoare si minunata; cand fu intrerupt de mos Leonte Zodierul care il indemna sa isi spuna povestea si zicea ca aici la han de cand se stia el se spun tot felul de povesti si se dau sfaturi, dar ei insa nu credea ca comisul va putea sa spuna o povete mai infricosatoare decat cea ce a trait el odata si Ancuta il indemna sa spuna povestea.
Era de mult prin aceste locuri un boier care se insurase de doua ori si cele doua sotii ale sale murise de o boala necunoscuta.Babele vorbeau ca era blestemat si chiar lumea din sat se ferea de el.Asa trecand o vreme se auzi ca boierul se insurase din nou.El s-a dus la Iesi si a luat mana unei fetiscane al unui mitropoli. Fetiscana avea doar saptesprezece ani era vrumoasa si surazatoare, ea avea obiceiul sa mearga la Roman.
Intr-o vara Zoierul se afla la tarla si de Satilie venise si tatal lui la oi.Si in aceasta vare frumoasa il vazu pe boier venind in goana, calare, spre el si ii ceru sa il cheme numai decat pe tatal sau.Mos Leonte se dusese numai decat si tatal sau veni. Boierul ii spusese ca are un necaz mare de tot si credea ca sotia lui il inseala cucuconasul celui mai mare al lui Vuza vornicul, unul Alexandrel Vuza.Boierul ii spusese ca sotia lui se va intoarce in ziua aia si ca va face fapta rea sotiei sale si lui Alexandrel pentru razbunare.Insa tatal Zodierului il sfatui sa rezolve situatia fara violenta dar se vedea ca boierul avea un singur gand.
Dupa ce boierul pleca tatal lui mos Leonte se duse sa intampine trasura care venea de la Roman cu sotia boierului si Alexandrel, el opri trasura si spuse ca domnia sa Alexandrel este in mare primejdie si ca ar trebui mai bine sa se intoarca cat mai are timp.Dar in acea clipa se produsera doua lucruri, primul a fost ca sa strnit un vant puternic si al doilea a fost ca boierul venea spre ei cu slujitorii lui in urmna.El ordona ca tatal Zodierului sa fie bicuit iar pe Alexandrel si pe sotia sa, sa il lege de pintenii carutei si sa ii duca pana la Iesi.In acea clipa se starni un vant puternic si din dosul vaii se zarii Balaurul care era o dihanie infricosatoare si aducea vant si furtuna, Balaurul la insfacat pe boier si la trantit mort.Din acea clipa se opri furtua si balaurul pleca, de asemenea si Alexandrel spre Roman.
Din acea zi nu sa mai auzit de Balaursi nimeni nu la mai vazut. Unii spuneau ca el a fost chemat din salasul lui de tatal lui mos Leonte Zodierul.


Fantana dintre plopi
Soarele batea piezis in Hanul Ancutei, scanteind in geamurile zabrelite cand din sleahul Romanului venea un calaret spre han.Calaretul era un vechi prieten cu comisul Ionita, el era Neculai Isac, capitan de mazili.Era un om in varsta, inca frumos, insa ochiul drept care era stins ii dadea un aer trist.Capitanul era la tineretea sa un mare calator care si-ar fui dat si viata pentru o iubire.
Comisul ii spuse, observand ca nu mai are ochiul drept, ca a pierdut o lumina, da era adevarat capitanul il pierduse din pricina inimii chiar pe aceste meleaguri.Comisul auzind aceste vorbe il ruga sa le povesteasca celor din han nefericita intamplare.
Era o zi de toamna, acum douazeci si cinci de ani, cand capitanul poposea pe la hanul Ancutei caci el urma sa se duca in ziua urmatoare cu vin in tinutul Sucevei la domnitorul Canta. Stand pe la han ii treceau tot felul de ganduri si il apuca tristeta, as el incaleca calul si pleca pe malul Moldovei unde dupa o cotitura a raului intalni o satra de rromi care pescuiau.De indata spr el se apropie seful satrei, Hasanche, care intra in vorba cu el si, stiind ca el transporta bautura, ii ceru si lui sa ii aduca un pic ca la un batran.In spatele tiganului se afla o tigancusa tanara si vesela care ii dadea tarcoale capitanului. dupa aceasta discutie cu Hasanche el se dus inapoi la han; trecand printrun loc singuratic si misterios unde se afla o fatana isi intoarse privirea si o vazu pe Marga, tigancusa, care il urmarea.Asa,oarecum uimit, se intoarse la han.
A doua zi cand se faceau ultimile pregatiri pentru a pleca in tinutul Sucevei, cu vin.

Si lui Isac ii veni sa se duca la fantan aflata intre plopi.Acolo o intalni pe Marga, si ii ceru ca peste doua ceasuri dupa inserare sa se intaleasca cu ea acolo, si asa se despartira.Capitanul ajunse in sfarsit la curtea domneasca cu vinul promis si la ranul domnitorul isi respecta cuvatul si il platise cuvincios. Dupa inserare Isac se duse cum promise la intalnire, urmat de credinciosul sau caine, Lupei.La fantana dintre plopi se intalni cu Marga, a carui chip se zarea in lumina noptii, Marga incepuse a plage, capitanul o intreba ce este.Cand Marga ii spuse ca destainuise lui Hasanche ca ea urma sa aiba acesta intalnire si ca Hasanche dorea sa il prinda pe capitan si sa il omoare pentru banii de pe vin,Capitanul Isac incaleca sa plece.Dar era prea tarziu,tiganii venisra,si dupa o urmarire scurta il prinse pe capitan si se luasera la lupta cu el. Tiganii ii scosesera ochiul drept cu un cutit,dar el il omora pe Hasanche cu pistolul lui si atunci tiganii o luasera la fuga. Dupa un scurt timp se auzi un tipat la fatana. Dupa ce au sosit tovarasii lui Isac, ei au plecat spre fatana; acolo vazuse doar apa rosie de sange si capitanul a inteles ca Marga a fost ucisa.
Din acea celipa capitanul Neculai Isac intra intr-o tacere de mormat si privea trist spre locul unde fusese odata fatana.


Cealalta Ancuta
Intr-adevar, in vremea veche sau intamplat lucruri care astazi nu se mai vad, a grait incet, in intunecimea inserarii, mesterul Ienache coropcarul.Si isi aduse cu nostalgie aminte cum era pe atunci, mult mai bine.In acele vremuri inseninate el era coropcar si mergea prin targuri sa isi vandea marfa.
In una din aceste zile se tocmea cu doi negustori armeni, cand vazu puhoi de oameni pe ulita.In fruntea lor erau arnauti, iar in mijlocul acestora un om legat.Ienache intreba pe unul dintre arnauti, Costea Caruntu, ce a facut prizonierul.Costea ii spuse ca omul acela era Todorita Catana care a pus ochii pe sotiavornicului Bodeica, Varvara, si impreuna cu aceasta a incercat sa fuga, dar vornicul a pus paza si la prins.Arnautul i-a spus ca in ziua aia urmeaza sa il duca la turnul Goliei, iar pe sotia vorincului o vor duce la manastire, la Agapia.Auzind aceste vorbe negustorul ii zise ca au facut bine,prinzand-ul peTodorita, la aceste vorbe, auzite de Catana, el ii daduse o privire infricosatoare lui Ienache.
Todorita fu dus la turnul Goliei de unde evadase spectaculos.Negustorul nostru isi vazu de viata chair daca auzi de aceasta veste, si asa Ienache umbla pe drumurile Moldovei mergand cand pe jos cand in carute.Intro zi se afla la o fantana si vazu o caruta care venea in goana spre el, el ii facu semn si ea opri.Cand se urca in caruta mare ii fu uimirea vazand-ul pe Catana, negustorul se speriase.Todorita ii spuse ca vrea sa o elibereze pe iubita sa si ca avea nevoie de Ienache, daca nu face ce ii spune il va ucide.Ii spuse ca ei vor merge la hanul Ancutei unde vor veni mai tarziu si arnautii cu Varvara si ca negustorul le va spune ca l-a vazut pe fugar care se duse spre Timisesti, ingrozitsi speriat.
Ajunsi la hanul Ancutei acesta se sfatui cu Ancuta si cand ii auzi pe arnauti, Catana pelca.Cand arnautii venisera negustorul ii spuse lui Costea, care era acolo, faptul ca il vazuse pe Catana si ca se ducea la Timisesti.Atunci Costea ordona ca restul arnautilor sa se duca spre Timisesti ca sa il prinda pe fugar si ca el cu Varvara vor trece apa Moldovei pe un drum laturalnic mergand spre manastire. Ajunsi pe malul Moldovei ei trecura apa, care era mare si misterioasa la lumina noptii.Pe celalalt mal Costea fu prins de Catana si legat de un copac,unde ramasese pana in dimineata zilei urmatoare.
Din acea noapte cei doi iubiti scapara din mainile vornicului Bodeica si plecara in tara ungureasca unde au trait liberi.

Judet al sarmanilor
S-a ridicatdin tohoarca lui, de la protap, un om mahalos, si s-a aratat in lumina focului pasind leganat. Dupa haine, dupa vorba si infatisare cei de la han isi daduse seama ca el era cioban de la munte.Ciobanul se numea Costadin Motoc.Si de odata il apuca rasul deoarece un prieten ii spuse ca daca ajunge la hanul Ancutei sa se imbete si sa nu spuna la nimeni ce s-a intamplat cu
el pe aceste meleaguri, dar ciobanul incepu sa ii povesteasca intamplarea.

In acele vremuri traia un boier vaduv, numit Raducan Chioru, care avea din cand in cand placere pentru cate o muiere.Pana in acea zi si prietenul nostru risese de aceste obiceiuri ale boierului, insa cand afla ca lui Raducan ii placea de sotia sa, Ilincanu mai radea.Atunci el era cu sania si a lasat-o in drum si s-a dus acasa zicand ca vrea sa vada testemul ros pe care i la dat boierul, femeia nerecunoscand a batut-o, dar in final a fost induplecat de Ilinca si si-a cerut iertare.
Dupa acea omul isi duse sanuia s-o descarce de saci la hambare si pe urma vine la curte sa-l scrie pe catasif gramaticului.Dar insa in loc de gramatic iese boierul zicand ca nu e bine sa isi bata sotia, pe care o vazu la geamul de la una din camere.Boierul se decise sa ii dea o lectie prinzandui capul in gard si apoi ia pus picioarele in butuc, la lasat intro coliba cu ochii in fum de ardei si in cele din urma la pus cu gleznele in apa inghetata a morii.

Dupa toate acestea omul se duse la munte si se facuse cioban.Intro zi venise cerand adapost Vasile cel Mare, un hot care a facut multe ispravi.In curand cei doi se imprietenira si dupa ce omul ii spuse povestea hotul ii zise ca trebuie razbunat si asa au mers in zi de slujba in satul unde se petrecusera cele intamplate.Si cand a iesit boierul din biserca Vasile se prezenta si ii spuse ca vor face judet dupa obiceiul oamenilor de aici, caci judecata doar Dumnezeu o putea face.Si dupa ce iau adus aminte boierului cea ce ii facuse sotului lui Ilinca cei doi sarira pe boier si il injunghiara.Cei de fata nu facura nimic si erau de acord cu Vasile cel Mare. Apoi ei lasara o punga cu opt galbeni pentru biserica si sau dus din nou pe munte. Dupa istorisire ciobanul se trase mahnit la locul lui ca negura muntelui.

Negustor lipscan
Cand cinstitul comis Ionita se pregatea sa isi spuna povestea se auzii mare taraboi in vale si Ancuta iesii si invita pe noul sau oaspete.Din invatatura lui mos Leonte reesi ca oaspetele era un om cu voie buna si care mai era si un negustor Lipscan. Dupa ce oaspetele incuvinta uimit isi mai spuse si numele, Daiman Cristisor.Si se invoi sa le spuna celor de fata cu a calatorit el prin tara nempteasca.
Acum doi ani Negustorul facuse putina avere si sa hotarat sa mearga si el in tara nempteasca sa cumpere marfuri.Si asa a pornit el spre Husi, a trecut Prutul si a ajuns la cetatea Tighina unde a cumparat cinci sute de batalii. Apoi a trecut din nou granita pe Nistru, ajuns la Cernauti si de acolo la Liov.Si de la Liov a mers cu trenul pana la Stratburg si a vandut marfa la niste negustori care o duceau la Paris cu trenul; si dupa ce le explica ce era trenul isi vazu de poveste. Spunandu-le ca acolo casele au etaj,ca femeile poarta palarie, ca toata barbatimea are ceasornice si ca mancarea lor e diferita decat cea de la noi, le mai spusese ca toti mergeau la scoala, chiar si femeile si ca legea era respectata.Si in cele din urma negustorul a trebuit sa se intoarca. Ajuns la la granita tarii Moldovei el a dat granicerilor, pentru al lasa sa treaca, doua baidere rosii.In lunca Moldovei i-a iesit in cale un hot si ca sa nu il fure i-a dat si lui un baider ros.Iar la Dragusteni ii iesi in cale un privighetor si ca sa il las in pace ii dadu si lui un baider.Acuma ce si-a platit darile poate sa se duca la Iesi cu marfa si in cele din urma acasa.
Povestirea spre deosebire de celelalte se sfrisii cu veselie si buna voie.

Orb sarac
O baba s-un mosneag iesira catara lumina carale lipscanului.Mosneagul era orb si un sarac cersetor, el venea dupa baba ca sa mearga la biserica sfintei Parasciva din Iasi unde batrana dorea sa ii marturisasca ce durere are.In acel timp batranul intra in vorba cu oaspetii de la hanul Ancutei si isi exprima dorinta de a auzi povestea comisului, insa acesta ii ceru sa le cante mai intai ceva celor de fata, din cimpoiul sau.Batranul se invoi sa cante numai daca va primi vin nopu si carne de pui fript.Batranul isi incepu cantecul, acesta era despre trei ciobani dintre care doi doreau sa il omoare pe al treilea; cantecu era de jale si pe toti ii cuprinsese tristetea amarnic.

Orbul ii spuse comisului ca mai are si alte cantece mai vesele dar cand el umbla prin lume a stat la niste ciobani care lau invatat cantecul si lau blestemat sa nu il uite si de cate ori va canta din cimpoi sa il spuna pe acesta primul. dupa ce ia parasit pe acei ciobani a umblat cu un alt cersetor care se dadea derpt orb, insa acesta era ajutat de Dumnezeu pentru ca se ruga si era credincios.Asa pribegind prin lume au ajuns la targul Chiului. Unde au trait bine si au cunoscut alti cersetori din breasla lor, dupa ce prietenul orbului a murit intr-o batalie el a plecat mai departe in lume ajungand chiar prin tarile tatarilor.De la o vreme il apuca dorul mirosului de brad si se intoarse pe taramurile natale.Si cersetorul nostru se intoarse pe locurile unde era inainte, de a fi luat de ape, satu lui natal si asa ajunse si la hanul Ancutei caci el avea drum pana la Iesi unde trebuia sa se inchine moastelor sfintei Paraschiva.Caci pe vremea strabunilor lui era un voda anticrist numit Duca, acel voda era nebun dupa avere si fura de la cei saraci, pana ce a fost parat sfinte Paraschiva.Si in ziua de 14 octombrie sa ridica furtuna atunci la geamul domnitorului a venit un demon si i-a spus ca este vremea sa de socoteala pentru faptele sale.Atunci Duca-voda si a luat averea si a plecat cu ea pana intr-un sat unde a fost atacat de niste hoti,el a mai avut trei galbeni cu care a luat o sanie cu carte a ajuns pana la hanul Ancutei unde a cerut lapte si paine de acolo,dar oamenii erau asa saraci incat nu mai aveau nici asa ceva,Voda a plecat si pe un drum de munte a cazut intr-o rapa unde a parasit lumea pamanteasca.

Asa se sfarsise istorisirea bietului orb si Ancuta ii daduse,in cinstea lui si a sfintei Paraschive,de mancare si de baut.

Istorisirea lui Zaharie fantanarul
Inainte de asi sfarsii povestirea orbul, lita Salomia incepuse a nu ma avea astampar, rupandu-si unghiile si muscandu-se de buze.Iar cand Ancuta ii dete de mancare ajunse la culmea supararii caci ea socotea ca asemenea oameni ca orbul nu trebuiau sa fie asa apreciati si luati in serios cu povestirile lor, caci ea stia un om cu o povestire mult mai frumoasa-acea a lui Zaharie fantanarul.Si incepuse istorisirea lui.

In vremea tineretiilor acestuia un anume boier,Dinachi Manza,ii daduse sarcina sa construiasca o fantana in poiana lui Vladica Sas. Unde va avea loc o vanatoare unde va participa si domnitorul tarii. Dupa ce a ispravit lucrarea Zaharie,fiind la curte,afla despre necazul ficei boierului, Aglaita, care era indragostita de fiul unui mazil, Ilies Ursachii si pentru care ar fi facut orice si tatal ei nu il placea pe acest baiat.

La venirea domnitorului toti se pregatira pentru mare vanatoare.In acea zi Zaharie se indrepta spre fantana cand o zari pe Aglaita care ii destainuise dorinta de a se arunca in fantana pentru unica sa iubire adevarata.Atunci Zaharia isi dadu seama de gravitatea situatiei si ii venise o idee si anume:ca cei doi indragostiti sa astepte in coliba de langa fantana pana cand va veni domnitorul si cu vanatorii sa bea apa si atunci Zaharie il va indemna spre coliba unde ii va zari pe cei doi tineri in genunchi si ei ii vor destainui necazul lor.Si toate se petrecura dupa plan.Domnitorul vazandu-i pe cei doi tineri le acorda dreptul de asi uni destinele pentru intotdeauna.Si nunta a avut loc la Iesi,insa prima toaca au jucat-o aici, la hanul Ancutei.

Dupa aceasta istorisire romantica pe toti de la han ii apuca somnul si fiecare s-a culcat pe unde a putut.
Astfel s-a terminat o noapte plina de miresme, a doua zi va urma alta cu alti oaspeti de care mai de care mai petrecareti, insa doar hanul va domnii vesnic peste viacuri si ne va aminti despre aceste vremuri de legenda.

Pe acestea le-am gasit! FUNDA?