Cand cineva ma jigneste sau au loc evenimente care sunt in dezavantajul meu ma întristez,incep sa plâng,simt ca ma apasa ceva,dar cand alte persoane dragi mie sunt rănite nu ma simt prea trista,mai ales daca le rănesc eu.
Ma simt trista cand si daca vreau atunci cand cineva drag mie se supara sau trece printr-o perioada dificila,parca as fi lipsita de empatie.
In general in astfel de situatii ma fortez sa fiu trista.
Oare ce am?
Spre exemplu bunica mea plange deseori din motive neînsemnate si cand o strang in brate sau o tin pe loc cu forta cateva momente pentru a-i vedea reactia si începe sa plângă nu simt nimic.
Asa a fost adineauri,am tinut-o strans intr-o îmbrătisare,mi-a spus sa ii dau drumul si a incercat sa ma lovească si i-am spus: "Stii ca nu ma poți bate,am mai multa forta".
Am continuat astfel si cand a inceput sa plângă am plecat de acolo fara a a avea vreun sentiment.
Sau am o prietenă mai enervantă care a facut odată ceva ce m-a supărat si am jignit-o, i-am spus ca nu-mi place compania ei si pe urma nimic...ne-am si certat si n-am mai fost prietene(asta cateva zile)dar n-am fost suparata sau am simtit ceva.
Odată mama unei colege de care sunt apropiata m-a sunat si mi-a spus ca aceasta nu a ajuns acasa si daca stiu unde este.Doar am incercat sa par nelinistita si am cerut mai multe detalii, dar nu am simtit mai nimic.Si o stiu de peste 10 ani...
Sunt trista sau suparata dar doar cand ceva ma afecteaza pe mine,direct sau indirect, desi vreau nu pot simti ceva pentru altii.De fapt simt dar aceste sentimente sunt foarte slabe...
Ce as putea face?
Cateodata cand plâng din motive neansemnate ca sa imi revin incep sa rad parca din nebunie si intenționat.
La scoala mi se spune ca sunt nebună.
Adica uneori pot fi tacuta,serioasa,rece iar alteori fac si spun lucruri ciudate si prostesti pe care un om normal nu le-ar face/spune.
Si cand sunt enervata rau de o persoana si nici profesorii nu mă ajuta ma bat,sunt o persoana agresivă în aceste momente,mi se spune si o stiu.
Am fost si la psihologul scolii pentru a discuta despre problemele mele familiare,dar in afara de o stare de bine pe moment nu mi-a influentat în vreun fel comportamentul.
Chiar imi plăcea candva sa ma automutilez,sa fac "desene" pe mana cu lama(nu,nu sunt masochista)In continuare ma tentează,dar stiu ca nu e bine si n-o mai fac.
Chiar au fost persoane care mi-au rănit familia si cred ca le-as omora fara sa mă simt prea îngrozitor, am avut numerose scenarii de genul si am si scris planuri pentru o crimă perfecta si le-am citit unor persoane care s-au îngrozit.Prieteni nu prea am si singurătatea nu ma afecteaza,doar sunt deseori plictisită.
Chiar mi-as dori sa-mi pese mai mult de altii, dar nu pot. Funda...
De ce toata lumea zice ca bunica-sa plange din cauza ei? A zis clar ca batrana plange " deseori din motive neînsemnate", deci n-are treaba mereu cu ea.
Revenind la ce-ai zis: raspunsul lui Victor453 nu e pe aceeasi lungime de unda. El e condus de sentimente negative, pe cand la tine e altceva si anume ratiune.
In primul ai o varsta cat de cat mica. Da, esti matura pentru varsta ta si nu numai, am inteles asta, dar mintea ta e inca intr-o dezvoltare agresiva si spun agresiva pentru ca va mai dura pana se va domoli nitel, pana vei trece de pubertate si pana cand vei intra in pragul statutului de "adult". In momentul in care tu ai atins acel prag, te vei fi invatat pe tine insati. Vei sti cand gresesti si vei avea empatia necesara de a-i intelege pe ceilalti; vei sti ce decizii sa iei si asta direct, fara multe indoieli.
Bine, bine, dar ce se-ntampla acum? Da-mi voie sa-ti spun ca eu pricep foarte bine care-i treaba (inteleg mai bine decat crezi). Tu inca nu stii ce reactii sa ai! Nu intelegi de ce unii plang in fata ta cand tu le zici adevarul! Ti se pare copilaresc si nu intelegi de ce majoritatea gandesc cu inima (mieunandu-se) si nu cu creierul si de ce nu sunt la fel de realisti ca tine. De ce nu iau deciziile corecte la timpul oportun pentru a-si taia suferinta. Multi se plang din nimicuri... Parca's masochisti. De ex. de doare maseaua, te plangi la toata lumea, dar cand cineva iti da un sfat real -> 'stoate-o', tu zici ca ti-e frica. Poimaine-ti trece, esti fericit, peste 3 saptamani iar mi te bocesti in cap cu maseaua ta. Sper ca se-ntelege.
Ei bine, adevarul doare. Oamenii trebuiesc mintiti mereu, dusi cu zaharelul, ca deh... E bine sa traiesti intr-o bula iluzorie, decat sa fii cu picioarele pe pamant si sa vezi roz pe pe unicorni nu negru pe alb.
Alta treaba care-ar fi? Trecand prin atatea evenimente nefericite (si lasa-ma sa-ti spun ca blestemele alea nu devin realitate, decat daca tu iti doresti asta), mintea ta a creat un scut in jurul tau si a ascuns sensibilitatea care te facea vulnerabila. Tu vei deveni ca ceilalti la un moment dat. Cand? Cand vei intalni pe cineva ca tine, fucked up, care sa te inteleaga perfect, o persoana cu care poti fi tu insati si sa nu-ti pasa de ce comportament adopti in jurul lui/ei. O persoana careia sa-i poti spune adevarul si tot ce gandesti si sa ia totul ca atare, sa nu judece ci sa inteleaga direct. Cand vei simti ca acea persoana e sora pierduta sau jumatatea gasita, atunci vei simti o caldura-n piept si o piatra luata de pe constiinta. E ca si cum sentimentul s-ar uni cu ratiunea si ar deveni una. (deep shat acile)
Hai sa-ti zic asa... Cand eram mai prichindel nu intelegeam de ce cei din jurul meu boceau etc. cam cum ai zis. La inmormantarea lui bunica-mea, eu doar ma uitam... Vedeam ca toti plang si imi muscam buza ca sa bocesc, sa nu-mi mai zica nimeni ciudat/nebun. Adica, am inteles ca tanti a plecat, dar viata merge inainte. Desigur, acum mi-am schimbat perceptia cat de cat- dar nu cu mult.
Asa, dar cu timpul, am inceput sa-i copii pe cei din jurul me, insa obiectiv nu subiectiv: stiu ca adevarul ii va rani, asa ca fac in asa fel, pe ocolite mai bine zis, sa le zic ce ce vreau sub o forma mega diplomata -asta fiind valabil pentru cei la care tin. Restul, nu-mi pasa.
Ce vreau sa-ti transmit prin asta? Ca nu esti anormala si nici psihopata. In mintea ta, taiatul ala pe mana era singura eliberare de griji si toate cele. Era singurul lucru care te facea sa simti fizic aceeasi durere din inauntrul tau. Dar NU E BINE! Lasa-te.
Daca erai psihopata, n-ai mai fi incercat sa o faci pe bunica-ta sa se simta bine si n-ai mai placut stii-la cine-ma-refer, ci ai fi plecat in alte locuri si ai fi facut multe rele.
Răspunde
Ordonare:
După relevanţă
Răspunde
Răspunde 
Cum poti fi asa? Bunica ta e o persoana minunata și prezenta ei in viata ta ar trebui să te bucure, iar tu o ranesti, o faci sa planga... Mergi la un psiholog si vorbeste deschis cu el totul; nu-i normal sa faci rau cuiva si sa te doară undeva de durerea / suferința respectivului! Ce zic părinții tai despre toate aceste lucruri? Ai vb cu mama ta despre astea? Numai bine!
Trăiesc cu bunicii, părinții m-au lăsat la ei de la 2 ani, sunt divortati si nu se intereseaza de situatia noastra.E ceva mai complicat.
In fine...Plânge din motive neansemnate.Serios acum, daca o tin intr-o îmbrătisare forțată mai mult timp e motiv sa înceapă sa plângă?
Mai mult imi vine sa rad de reactiile ei care sunt exagerate.
O respect si tin la ea, de obicei nu o rănesc cu intenție.
Si eu as vrea sa-mi pese mai mult de altii, nu e vina mea ca sunt asa.In copilarie eram un copil normal, plin de energie(aveam ADHD), dar am avut cateva probleme, am fost grasă acum 3-4 ani,sunt cam saraca si ma îmbrăcam foarte urât pe atunci deci la scoala am fost mereu batjocorită, de părinți injurata si batuta, exclusă...
Cred ca de asta am devenit asa, nu am fost întotdeauna astfel.
Daca nu ma deranja nici nu mai puneam întrebarea asta, deci spune-mi tu.Ce vina am ca sunt asa?
Știi de ce plange bunica ta? 1) E batranica si o dor toate, chiar la o simpla apasare; 2) Ea mai plange si pentru ce are in suflet si cred ca isi face griji pentru tine; 3) Nu vrea sa te ingrijoreze, dar ea simte totul ca si cand i s-ar întâmpla ei ceea ce vede la tine. Nu te necaji, ai suficiente motive sa fii asa insa nu te ajuta cu nimic sa ramai inchisa in tine! Nu te lasa doborâta de ce s-a întâmplat acum multi ani in urma; lumea s-a schimbat, peste putin timp vei fi departe, cand iti vin ganduri triste, inlocuieste-le cu unele frumoase, ai totusi suficiente! Bunicii tai sunt o avere de nepretuit pentru suflet si daca te-au crescut de la 2 ani, poti înțelege ce trista e viata lor fara tine - tu le esti lumina ochilor, primul si ultimul gand, picatura de bucurie intr-o batranete plina de dureri si cicatrici! Imi place avatarul tau: tu cu imaginea ta din oglinda! Priveste-te mai des in oglinda - ai enorm de multe calități excepționale; deschide-ti sufletul din nou si iubeste! Numai bine!
Mai mergi la psiholog. Poate ca esti sociopata.Sau psihopata, dar e mai putin probabil din moment ce problemele tale nu par a fi genetice, ci mai degraba provocate de niste evenimente din copilarie.
Nu e sociopata. Cu atat mai putin psihopata.
Pai...stau la bunici.
Cand eram mica si aveam ADHD cand nu puteam sa stau intr-un loc sau vorbeam prea mult bunicul ma batea cu batul si plângeam,asta se intampla zilnic.
La scoala cei din clasele mai mari ma scuipau,imi luau lucrurile,ma injurau, băteau si asta ca eram grasă si mult mai agitată in comparatie cu altii.
Cand eram mai mica deseori duceam dorul părinților, acestia făceau promisiuni de care nu se țineau, in gândul meu imi doream sa vina, sa-i vad, dar acestia nu veneau desi ii asteptam.Sunt divortati...
La 12 ani mama m-a blestemat cand i-am amintit toate greselile facute (sunt prea multe si mi-ar lua mult sa le enumar)deci m-am automutilat.Tot de la 11-12 ani stiu ca amândoi s-au inselat unul pe altul.
La grădinița ma băteam des, de la un timp iar ma bat.
Sunt indiferenta si rece câteodată. Alteori imi imbratisez strâns colegii si zâmbesc.
Sunt schimbatoare si ciudata, de asta ceilalti se feresc.
La 9 ani parca bunica mea lesinase si a fost pe punctul sa moară.Am gasit-o cu ochii dati peste cap cu gura deschisă.Mi-am chemat bunicul care s-a agitat si începuse sa strige crezând ca a murit.
M-am forțat sa plâng, am plâns dar mai mult fortat si m-am rugat sa nu moară.Mi-am spus ca e vina mea doar pentru a ma convinge ca simt ceva, voiam sa fiu trista dar sentimentele nu erau atât de puternice.
Nu stiu ce am si nu simt mai nimic pentru altii (doar putin)doar daca incerc si gasesc motive sa-mi para rau.
Oare chiar sunt sociopata?
De ce nu? E lipsita de empatie, nu reuseste sa creeze legaturi afective, tinde sa fie violenta, isi urmareste doar propiile ei interese si mimeaza foarte bine sentimentele pe care ar fi normal sa le simta in anumite situatii.Plus ca a si suferit in copilarie.
"si am si scris planuri pentru o crimă perfecta si le-am citit unor persoane care s-au îngrozit" Sociopatii ucid in impulsie. Psihopatii sunt cu strategia. Nu omoara din "nebunia" momentului. Si nu a zis nimic de cruzimea fata de animale si alte chestii din copilaria unui sociopat/psihopat. Poate gresesc. Cine stie, eu clar nu.
Stiu ca sunt impulsivi.Dar si ea a zis ca devine agresiva atunci cand e nervoasa si ca face lucruri "ciudate", care nu se incadreaza in normele societatii.Da, nu prezintă toate "simptomele", deși poate a omis sa mentioneze cruzimea fata de animale
Nu știu.Mai bine ai vorbi cu o persoana specializata.
Cit de tare te inteleg! acum ai o stare de depresie sau mai bine zis de indiferenta, ca si mine, eu tot in ultimul timp devin foarte rau, adica urasc pe toti si tot am planuri pe crime perfecte, ucideri etc. Cind cineva imi zice ceva, sau plinge eu nu simt nimic si chiar daca ma impun tot una nu-mi curge nicio lacrima) probabil ai inteles ca lumea e cruda si te face si pe tine crud, as vrea sa vorbesc cu tine pe aceste teme, deoarece sunt la fel.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
