Îmi pare rău că mă lungesc cu " romanul " acesta.

Pana acum n-am spus nimănui niciodată ce simt cu adevărat in interiorul meu. Si întotdeauna am simţit ca nu exista nimeni pe lumea asta care ma cunoaşte in totalitate. Si chiar aşa si este. Dar am descoperit ca in scris pot sa dau liber tuturor sentimentelor, emoţiilor si gândurilor pe care nu le pot rosti cu voce tare atunci când mi-aş dori sa o fac. Insa nu pot sa ţin totul in mine la nesfârşit.Nu e deloc uşor sa tii totul in tine când ai vrea sa urli in gura mare spunând tot ce ai pe inima. Dar cred ca eu nu am curajul sa fac asta. Nu o să vă scriu povestea vieţii mele…pentru ca nu sunt multe de spus. Insa vreau sa-ţi scriu despre sentimentele mele.
De multe ori ma simt neînţeleasă, furioasa si dezamăgită. Dar când sunt in preajma cuiva mi-e greu să-mi arat adevăratele sentimente. Nu ma prefac ca sunt diferită, ci doar îmi îngrop adânc aceste sentimente si încerc sa uit de ele. Doar ca ele sunt mereu acolo. Sunt trista, poate pentru ca nu ma înţelege nimeni…si m-am saturat sa fie aşa. Îmi amintesc ca odată, cea mai bună prietenă o citit ceva scris de mine…apoi mi-a spus ca sunt ciudata. Poate sunt ciudata, dar pentru mine asta nu reprezintă un lucru rău. Ci arată fapul ca nu vreau sa fiu ca ceilaţi. Sunt furioasa când cineva încearcă sa îmi spună ce sa fac cu viaţa mea, dar nu încearcă nici măcar un pic sa ma înţeleagă. Sunt furioasa când părinţii spun ca ma iubesc, dar îmi controleaza prea mult viaţa si nu pot înţelege ca am nevoie de libertate. În ultima vreme mă cert foarte mult cu ei, ceea ce mă afectează foarte mult. Sunt fericita când stau cu prietenii, distrandu-ne. Sunt fericita atunci când citesc o carte care îmi place foarte mult sau când scriu, sunt bucuroasa când vad faţa prietenilor mei sau când ascult muzica favorită. Dar. Păcat ca fericirea nu durează mai mult. Nu înţeleg de ce nu pot sa fiu si eu ca alte persoane care par lipsite de orice grija si sunt mereu fericite. La mine lucrurile sunt întotdeauna mai complicate. Si stiu ca daca as avea curajul să-mi exprim sentimentele si sa spun cu voce tare ceea ce gândesc, atunci lucrurile ar fi altfel. Dar de fiecare data când vreau sa spun ceva cuiva, nu o fac. Sper totuşi ca intr-o zi sa reuşesc să-mi înfrâng teama. Pentru ca nu vreau sa trăiesc toată viaţa reprimându-mi sentimentele, pretinzând ca sunt fericita atunci când nu sunt. Desi spun ca nimeni nu ma înţelegere e si din cauza ca nu am încercat niciodată să-mi dezvălui adevăratele sentimente ce zac in mine. Nu am încercat sa o fac, dar nici nu am vrut s-o fac. Si nici acum nu cred ca as avea curajul sa stau in faţa cuiva spunându-le ceea ce simt. În primul rand pentru ca nu este nimeni căruia sa ii pese destul de mult de mine cat sa stea sa ma asculte. Persoanelor din viaţa mea nu le pasa nici măcar ce hobby-uri am, darămite sa le pese de sentimentele mele. Aşa ca nu am putut spune niciodată ce simt in realitate. Iar in al doilea rand, nu m-ar înţelege niciodată si. sunt aproape sigura ca nici nu ar încerca sa ma înţeleagă. Iar asta e cel mai dureros lucru, dar m-am obişnuit de mult. Aşa ca acum nu ma mai afectează prea tare. Insa ma doare faptul ca ma simt atât de neînsemnată si fara valoare. Ma gândesc ca alţii suferă mult mai mult ca mine, iar tristeţea mea nu înseamnă prea mult. Nici nu vreau sa insemne, ci vreau doar sa fiu fericita fara sa ma mai simt trista in interior, fara sa ma mai cert cu părinţii sau sa ii aud certându-se. As vrea ca lucrurile sa se schimbe, pentru ca simt ca am mare nevoie de o schimbare in viaţa mea. Dar nu stiu ce sa fac. Iar de multe ori mi-e teama de viitor. Teama ca nu îmi voi putea împlini visele, teama ca nu stiu ce se va întâmpla cu mine. As vrea sa am mai multa încredere in mine atunci când nimeni nu are…as vrea sa stiu ca pot trece peste orice obstacol in viaţa asta si sa nu fiu nevoita sa ma tem de schimbările pe care acestea le pot aduce. Si uneori am încredere, sau cel putin înainte aveam. Eram mai încrezătoare, mai optimista, dar acum nu a mai rămas prea mult din optimismul meu. Au fost prea multe probleme. Vreau sa trec mai departe peste toate aceste sentimente negative de tristeţe şi furie şi să am din nou mai multă speranţa. Dar nu e uşor deloc. Şi numai timpul şi răbdarea mă pot ajuta. Şi urăsc să am răbdare.
Uneori adorm plângând fără să ştiu de ce. Dar mă ajuta să mă descarc. Totuşi lacrimile nu vor face ca lucrurile să se schimbe… De multe ori nici nu le simt rostul şi nici efectul. Singurul lucru pe care mi-l doresc uneori e să plec undeva departe, şi să las totul în urmă. De-aş putea să am aripi ca o pasăre. aş zbura cât mai departe,fără să mai mă uit în spate. M-aş simţi liberă şi fericită. Cred. Pentru că, deşi nu duc lipsă de nici un lucru şi am aproape tot ce îmi doresc, exista totuşi ceva ce îmi lipseşte. Ceva ce e mai important decât orice alt lucru : înţelegere. Iar eu mă simt din plin neînţeleasa şi uneori chiar neiubita. Simt că nu ştiu cine sunt eu cu adevărat, nu ştiu ce trebuie să fac în continuare cu viaţa mea.
Mă simt ca şi cum m-aş afla într-o pădure, sau o junglă şi am pierdut busola…iar acum nu mai pot găsi nici o cale de ieşire. Mă simt atât de mică şi neînsemnata… Poate e şi vina mea, pentru că fără să ştiu am creat un fel de scut, un zid între mine şi cei din jurul meu. Am făcut asta pentru că nu am vrut să-mi cunoască adevăratele gânduri ştiind că nu le-ar putea înţelege niciodată. Mi-a fost teamă şi încă îmi este. Doar că acum nu mai vreau să ţin totul doar pentru mine…vreau să împărtăşesc cuiva toate sentimentele, gândurile şi emoţiile mele. Pentru că am nevoie de asta... Şi dacă i-as spune mamei asta, m-ar trimite cred că la psiholog. Poate m-ar ajuta şi pshiologul. Doar că, uneori, credeam că mă pot descurca de una singură, dar sentimentele mă copleşesc. Trebuie să mă descarc, am nevoie să ştiu că acum nu mai sunt singura care ştie ce îmi trece prin cap. Ştiu că sunt persoane în jurul meu care mă iubesc…mi-au demonstrat asta. Doar că mi-aş dori să încerce să mă înţeleagă.Nu le cer să mă înţeleagă pe deplin, să ştiu tot ce simt şi îmi trece prin cap, nu vreau decât să mă accepte aşa cum sunt şi să mă înţeleagă atunci când am nevoie. Poate ar trebui mai întâi să îi las să mă cunoască şi apoi să aştept de la ei să încerce să o facă. Doar că nu ştiu sigur dacă vreau să fac asta…şi nici nu ştiu cum să o fac. Până acum nu am vrut să las pe cineva să mă cunoască…poate din teamă de a mă judeca sau de a râde de mine tocmai pentru că nu poate înţelege cu adevărat ce e în inima mea. Aşa am fost de mică, am ţinut totul în mine pentru că pe atunci nu era nimeni care să vrea să mă asculte sau să mă înţeleagă. Şi am crescut crezând că niciodată nu va exista cineva care să vrea să mă înţeleagă…de aceea am renunţat la a mai încerca să spun ceea ce simt. Uneori am curajul de a spune ce gândesc, dar asta când nu sunt de acord cu un anumit lucru. Însă când vine vorba de sentimentele mele … atunci nu pot spune aşa uşor ce gândesc şi ce simt. Poate ar mai fi de adăugat şi alte lucruri.dar nu vreau să mă lungesc prea mult cu ..romanul acesta. Şi chiar dacă nu va fi nimeni care să mă înţeleagă ..Pentru mine e de ajuns că am putut spune cuiva ceea ce simt cu adevărat, chiar dacă am făcut-o în scris. Şi mă bucur că am făcut asta, pentru că ai fii prima persoană care ar ştii ce am în suflet.
Cred că sunt sătulă să ţin toate sentimentele astea în interiorul meu. Mă simt ca şi cum mai am puţin şi explodez dacă nu mă descarc. Tot felul de sentimente s-au strâns de-a lungul anilor în mine, şi acum nu le mai pot ţine înăuntru pretinzând că sunt ok. Şi nu contează ce veţi crede despre mine. Important îi că am putut spune cuiva ce simt.
Cred că. Am spus destule.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook