Am încercat să traduc cât am putut eu de bine.
Către dragostea mea adevărată.
Dragostea mea, aici se află o insulă aridă cu doi mulţi la fel de roşii, întristaţi; lava fierbinte ţâşneşte cu gemete oribile şi îneacă deşertul până când se scufundă într-o furie devastatoare. Eu stau în sălbatica pustietate, deşi aceste lacrimi cad în linişte, spritul meu este cel ce face gălăgie, trezit pentru întâia oară, şi varsă lacrimi pentru tine. Ochii mei: râuri de ruşine, iar faţa mea: un haos de regrete arzătoare. Sunt înecat într-o mare de durere ce nu posedă fund.
Dragostea mea, te-am abandonat pentru altcineva. În timp ce alergam disperat după afecţiunea ta, nu ştiam că tu aşteptai cu răbdare. În aceşti lungi ani, te-am lăsat să trăieşti singură şi să dispreţuieşti minunatele noastre lupte. Întreaga mea pasiune i-o încredinţez altcuiva. Pentru că relaţia noastră era încă la începuturi, nu îmi păsa: să stau, să te înţeleg, să învăţ cât de speriată erai cu adevărat. Eram naiv şi tânjeam după dragoste şi emoţie mai mari. Când totul a dispărut, îmi amintesc: am fost fericit. Am fost iubit. Am fost cu tine, graţia ta dulce fiind o frumuseţe eternă; sfidează timpul, şi la fel ca raiul, este de neegalat. Dragostea ta este singura dragoste care nu poate fi găsit nici măcar în suma celor mai minunate persoane. Niciun om romantic nu poate imita nici măcar un mic fragment din tine.
Dragostea mea, astăzi vin, încă o dată, în faţa ta. Braţele tare bucuroase se întind şi mă iartă cu o aşa uşurinţă... Trista crimă pe care am comis-o nu merită compasiune, ci suferiţă de îndurat. Mai sunt mulţi la fel ca mine, urmărind şi dând buzna peste noi iubiri. Niciunul dintre ei nu ştie că nu există o iubire mai devoţională şi mai tandră decât cea... de mamă şi tată. Prin urmare, prin aceste sincere inimi şi iubire eternă, voi sunteţi "dragostea mea adevărată". Ce teroare este aceea când te trezeşti abia după ce "dragostea ta devărată" a murit.