Salutare! Sunt putin speriata de mine... adica de psihicul meu. Am 15 ani si am fost adoptata la varsta de 3 ani. Stiu ca suna ciudat, dar as prefera sa fug de ochii lumii decat sa o infrunt. Prietenii si familia ma vad ca fiind o fiinta sigura pe sine, dar foarte incuiata si inchisa.

Eu pot fi foarte sociabila, pot sa-mi fac multi prieteni, dar de-un timp refuz sa socializez, sa mananc si efectiv sa traiesc. Ma simt extrem de prost pt absolut tot. Suna ciudat dar ma simt vinovata sa vorbesc cu oamenii pt ca am impresia ca le consum timpul aiurea. Cand mama imi cumpara haine, mancare sau chiar o sticla cu apa, simt (fizic) cum ma chinuie vinovatia. Orice as face, ma simt vinovata.
De un timp ma simt vinovata ca am parinti si ca am ce manca si altii nu au.
MA SIMT VINOVATA CA TRAIESC :"(!
Ce se intampla cu mine?! Sunt distrusa de propriile mele simtiri. Cand merg pe strada ma simt urmarita si atacata de toti... Odata credeam ca ma urmareste politia pt ca am chiulit de la o ora. ((
Sunt nebuna.
Tata nu demult s-a operat, iar de atunci ma sperie orice alunita in plus, sau in minus... Si ii urat sa ma ingrijorez mereu ca " Daca sunt grav bolnava si va trebuii sa ma operez!? "

Cred si ca halucinez... Confund demulte ori ce visez si ce se intampla cu adevarat, de ex uneori incep sa vorbesc despre aeroportul proaspat contruit langa scoala noastra. Dupa ce spun, vorbitorul zice ceva gen cred ca ai visat, si are dreptate ( acesta a fost un exemplu, nu asa se intampla )
Iar o data au sunat 2 batrani la poarta si ma duc apoi sa-l intreb pe tata de ce nu a raspuns la poarta, la care el confuz zice " Nu a sunat nimeni ", dareu am auzit atat de clar...!

Ce sfaturi imi puteti da?
Ps. Va rog nu va bateti joc de mine, trimimdu- ma la psiholog! Va multumesc anticipat

Mersul la psiholog chiar ajută, nu e bătaie de joc, crede-mă!
E la fel cu mersul la școală, în clasa I; practic, fără ajutorul învățătoarei, nu ai putea (singură) să înveți citirea, scrierea, aritmetica și alte deprinderi de bază, nu? Cam ăsta e și rolul psihologului - să te ajute să te înțelegi pe tine însăți, să-ți stăpânești emoțiile și trăirile, în cunoștință de cauză. Foarte puțini reușesc asta fără ajutor, majoritatea celor care refuză acest ajutor nu fac decât să lase afecțiunea să se agraveze.
Hai, mergi măcar la școală la persoana care răspunde de consilierea elevilor și vorbește-i despre ceea ce te îngrijorează. De fapt, și mai bine ar fi să vorbești despre asta cu părinții tăi, chiar dacă sunt adoptivi - sunt sigur că te iubesc și țin la tine ca și cum ai fi fiica lor naturală.

Buna,

Considera urmatorul exemplu.

Ai doua bucati, una de metal si una de lemn natur.
Si incepi sa le slefuiesti foarte foarte fin, cu migala si cu atentie.

La final ambele vor avea o suprafata foarte lucioasa.

Dar niciodata lemnul nu va reflecta precum metalul lumina. Motiv pentru care nu o sa vezi nici oglinzi din lemn.

Acum, daca ai reusit sa te gandesti si sa iti faci o imagine cu asta, fa si urmatoarea asociere: lumina reprezinta viata, iar lemnul reprezinta oricine altcineva, iar metalul esti chiar tu.

E ceva ce vine de la natura ca unele persoane sa fie mai sensibile. Si altele mai putin. Unele sa fie mai deschise si sa vada mai multe lucruri decat poate sunt.

Din pacate raspunsul practic la intrebarea ta, este exact cel pe care nu vrei sa il auzi.

Ar mai exista si raspunsul teoretic, dar acesta necesita mai mult timp si mai mult control de sine si incercare. Si de asemenea este si mai putin garantat. Raspunsul este sa incerci sa te bati cu astea singura.

Personal te-as sfatui sa incerci cu un psiholog, nu pentru ca esti nebuna. Ci doar din pur si simplul fapt ca vrei sa te cunosti mai bine. Sa iti intelegi in mod superior calitatile tale.

Aici ai fi avantajata prima oara. Pentru ca a doua ar fi ca psihologul, in urma testelor sale ar putea sa isi dea seama mai mult sau mai putin daca este vorba si de vreo carenta minerala/simptome de boala de alta natura.

Poate, e bine sa incerci sa explorezi si aceasta directie cu psihologul. O sa spui ca vrei sa fii ca ceilalti, ca lemnul din povestioara anterioara. Dar s-ar putea ca uneori sa nu poti sa faci asta deoarece esti mai "metalica"

Vinovată că trăiești?

Eu cred că cei care ar trebui să se simtă vinovați că trăiesc sunt oamenii care fac rău în jurul lor.
Cine le dă dreptul să aibă o viață dacă nu nu știu să o trăiască?

Ești o persoană minunată crede-mă așa că nu renunța și luptă pentru fericirea ta.

N-am văzut pe nimeni pesimist să câștige într-un fel.

Te pup.

Buna,

Hai sa stam de vorba. Vrem sa te ajutam sa-ti fie mai bine.
Poti primi ajutor specializat in mod gratuit.
Asociatia Telefonul Copilului poate fi partenerul tau de discutii sau poate fi prietenul tau atunci cand te confrunti cu o problema. Confidentialitatea este cuvantul cheie in relatia ta cu serviciul Telefonul Copilului, oferit de organizatia noastra.
Apelul catre 116 111 este gratuit din retelele Romtelecom si Cosmote, de luni pana duminica, in intervalul orar 08.00 – 00.00. Mai multe poti afla si la: http://www.telefonulcopilului.ro/intrebari-frecvente
Pentru ca problemele cu care te confrunti reprezinta subiecte delicate si te-ai putea simti in largul tau mai degraba in mediul online, te indrumam sa ne transmiti mesajul tau la telefonulcopilului@telefonulcopilului.ro

Asteptam sa te ajutam!

Pai iesi cu prietenii,fa-ti altii,fi sociabila daca ai zis ca poti fi,doar ai zis ca tine totul de o alegere, nu?
Alege sa iti faci prieteni, si sa fii sociabila, si n ai de ce sa te simti vinovata ca cica le iei din timp Iesi mai mult, razi cu prietenii si cam asta ar fi solutia.

Raspunsul la intrebarile tale ti l poate da doar psihologul.nu esti nebuna.doar ai nevoie ca cineva sa te asculte si sa ti explice de ce te comporti asa

Nu vrea nimeni sa-si bata joc de tine dar trebuie sa stai de vorba cu cineva despre lucrurile astea, cel mai indicat ar fi cineva care sa te ghideze pentru ca tu sa intelegi de unde se trag aceste anomalii, deci un psiholog. Asaa. pe internet nu prea poti sa intelegi multe. Nu e rau sa vorbesti cu un psiholog, vezi poate au la scoala. Trebuie neaparat sa vezi pe cineva pentru ca se poate agrava.

Salutare!

In primul rand, felicitari pentru puterea de a te deschide si pentru dorinta de a te intelege mai bine. Ai putea sa te afli la inceputul unui proces in urma caruia sa ajungi sa te cunosti, sa te descoperi si sa te intelegi.

Ce mi-a atras cel mai mult atentia este PS-ul tau. Ultimul lucru pe care l-ar putea dori cineva care iti recomanda sa mergi la psihoterapeut / psiholog este sa isi bata joc de tine. Dupa cum atunci cand ai probleme cu dantura mergi la dentist, asa si in cazul tau, cea mai buna recomandare ar fi sa mergi sa vezi un specialist. Din pacate, aici pe site nu vei putea beneficia de asa ceva. Ca si in cazul raspunsului de fata, vei avea parte doar de presupuneri din partea oamenilor de diverse varste si cu diverse bagaje intelectuale.

Acum, din punct de vedere psihologic, as vrea sa punctez cateva aspecte pur teoretice, care s-ar putea aplica si in cazul tau. As vrea sa le citesti cu rezerva ca iti sunt transmise de un strain de pe internet, care nu are pretentia ca te cunoaste, ca te intelege, ca a fost in situatia ta, dar care vrea sa iti explice ca ce simti acum e intr-adevar dureros, dar nu de nedepasit.

Tonul general al postarii tale este unul pesimist si intuiesc ca esti destul de ingrijorata de ce simti acum, ca poate e prea multa durere pentru cineva atat de tanar, ca poate n-ai motive sa te simti asa. Fiecare dintre noi reactioneaza diferit la evenimente, dar intotdeauna in conformitate cu personalitatea lui si parcursul vietii lui.

Mai exact, in cazul tau, as vrea sa iti aduc in atentie acest punct de vedere: nu stiu cat si cum au discutat cu tine parintii tai adoptivi despre adoptie, parintii tai naturali, cum a decurs intregul proces si de ce esti acum cu ei. Ideea de adoptie vine intotdeauna cu doua perspective: cineva nu te-a vrut / nu a putut avea grija de tine / nu s-a straduit suficient si altcineva a considerat ca poate fi noul tau parinte. Din pacate, ca fiinte umane, suntem departe de a fi perfect rationali. Ce ar putea intelege un copil de aici e ca nu a fost suficient de iubit de parintii naturali pentru a ramane cu ei (deci nu merita prea multe) si ca le este dator parintilor adoptivi, pentru ca i-au facut acest serviciu / sacrifiu si l-au acceptat.

Din pacate, aceasta poate fi o sursa constanta de vinovatie si de deformare a imaginii de sine, dupa cum poate ai descoperit pe pielea ta. Te poti simti nedemna de iubirea altcuiva datorita traumelor din copilarie, ca si cum nu meriti iubire pentru ca cineva care ar fi trebuit sa ti-o acorde neconditionat nu a facut-o.

Aceasta vinovatie e o forma de agresiune intoarsa impotriva ta, in care te privezi in mod voluntar de lucrurile pe care simti ca nu le meriti, desi ceilalti ti le acorda. Cata vreme tu nu te simti bine cu tine, poti interpreta orice gest venit din exterior (ca o sticla de apa cumparata) ca o ofensa la adresa celui care l-a facut. Vinovatia distorsioneaza perceperea realitatii: nu mai e vorba de cineva care iti ofera pur si simplu apa, e vorba de cineva care simti ca stie ca nu meriti apa, dar totusi trece peste asta si ti-o ofera. Din pacate, asta te-ar putea intr-o postura in care tu esti mereu cea serviabila, incapabila sa vada realitatea asa cum incearca celalalt sa o contureze, cea care simte ca le datoreaza celor din jur TOT ce are, dar TOT ce simte e exclusiv vina ei personala.

In situatia de fata, nu numai tu esti cea care are nevoie de ajutor. Cata vreme tu auzi partea mamei tale (la suparare sau nu) ca si-ar dori sa te abandoneze, e ca si cum ai primi un pumn exact acolo unde te doare pe tine personal cel mai si cel mai tare.

Nu ai nevoie acum sa ti se reproseze ca esti introvertita, pentru ca asta nu te face sa te simti decat si mai vinovata ca strici vietile altora cu felul tau de-a fi. Ai nevoie de iubire, intelegere, respect si sustinere. Te confrunti cu lucruri extrem de dificile (care ar fi greu de dus chiar si pentru un adult), sigur nu ajuta ca ele sa fie dublate de rautati (spune fie si numai la suparare).

Teama de abandon poate fi o problema foarte mare pe plan psihic, care deschide tot felul de capitole potentiale negative, precum co-dependenta. Ca sa iti dau un exemplu: o persoana care simte ca nu merita iubire si are o imagine de sine proasta va sta alaturi de un iubit, chiar si daca acesta este abuziv, pentru ca are senzatia ca doar atat merita, ca nu poate fi singura, ca sigur a facut ea ceva si oricum, pe altcineva mai bun nu gaseste.

Schimbarea perceptiei asupra imaginii de sine e un proces dificil, potential indelungat, dar cu recompense fabuloase. Imagineaza-ti ca daca pornesti pe acest drum, vei putea la un moment dat sa te uiti cu sinceritate la tine, sa te accepti, sa te placi cu tot cu defecte (pe care absolut toate lumea le are) si sa te iubesti.

Este important pentru tine sa incerci sa faci primii pasi in incercarea de a intelege ce se intampla cu tine. Exista carti pe care le poti citi (http://www.edituratrei.ro/......%A3i/2363/ http://www.edituratrei.ro/......%A3i/1017/ - asta te-ar putea ajuta), internetul este plin, plin de articole, materiale si studii care iti pot deschide noi perspective (e nevoie doar sa cauti pe Google - poate mai bine in engleza - expresii de tipul teama de abandon, trauma adoptiei, schimbarea imaginii de sine si altele care simti ca te-ar putea ajuta).

Exista posibilitati sa primesti ajutorul specializat in mod gratuit (asta te-ar putea scuti intr-o anumita masura de mersul la psihoterapeut / psiholog). Iti recomand din toata inima sa iei legatura cu cei de la Asociatia Telefonul Copilului. Poti discuta gratuit (telefonic sau pe e-mail) cu un specialist, care iti va acorda timpul, rabdarea, atentia si cunostintele lui pentru a te ajuta sa nu treci singura prin asta. Ai aici toate detaliile: http://www.telefonulcopilului.ro/

Stiu cat de dificil este sa simti ca nu ai cu cine discuta, asa ca daca vrei sa mai povestim, poti sa-mi scrii.

Ai grija de tine si sufletul tau. Meriti sa-ti fie bine, fara sa-ti falsifici trairile. Ai dreptul sa fii tu, autentica.

Gandeste-te ca e dreptul tau sa ai o viata frumoasa. NU poti sa ii ajuti tu pe toti, si mie mi s-a intamplat sa ma gandesc la chestii din astea ca eu am dar altii nu.
Sfat: Pune ce muzica iti place tie, dar vesela nu trista( eu sunt cu metalele ), daca iti place rock-ul asculta Pantera pentru ca te binedispune, dar daca nu iti place, orice alta muzica vesela, si nu te mai gandi la nimic. Stiu ca suna ciudat, dar eu ajunsesem sa vreau sa ma tai cu lama(nu sa ma sinucid), dar am adaptat un stil rock si ma simt foarte bine.
Alt sfat: considera ca totul este o joaca si ca cei care nu se bucura acum de bani se vor bucura dupa moarte, sau poate chiar sunt mai fericiti decat tine, pentru ca ei sunt multumiti cu ce au si stiu sa se distreze.
Alt sfat: Spune-i mamei tale sa iti cumpereniste haine misto, mergi intr-un magazin si ia-ti ce haine vrei. Nu cred ca nu va observa nimeni, si daca te faci mai frumoasa vei atrage atentia(daca stii ce zic) si poate nu te vei mai simtii asa singura si vinovata de tot si de toate.
Eu cred ca ai nevoie sa vb cu cineva, un prieten sau chiar parintii tai, NU un psiholog!
Viata e frumoasa!

Nu stiu ce sa spun. Parerea mea e ca ar trebui sa te autocontrolezi. Sa-ti auto-controlezi psihicul tau. Nu inteleg de unde atata vinovatie. Adica ar trebui sa fii fericita si sa-ti iubesti parintii ca au vrut sa-ti de-a o sansa la viata... Iar daca spun sa te duci la psiholog nu inseamna ca imi bat joc de tine. deci parerea mea e sa te duci cateva sedinte si sa-i spui problemele care te macina.

Buna, va multumesc mult pentru sfaturi
...
Sincera sa fiu mi-ar fi placut sa vorbesc cu un psiholog, doar ca nu am sanse... De aceea am apelat la acest site.

Despre vinovatia care o simt... Cred ca se trage de la faptul ca- s adoptata, si ca inaintede parintii mei am trecut prin anumite situatii cu parintii biologici care nu ma vroiau, apoi parinti denaturati... Si chiar daca- mi iubesc enorm parintii si viata... Nu pot sa nu ma simt vinovata cand eu am si ar fi trebuit sa nu am asemenea conditii.
Deasemenea de ceva timp parintii mei sunt suparati pe mine pentru ca sunt asa introvertita si o data mama mi-a zis la nervi ca poate nu mai vrea sa fiu fiica ei, alta data a zis ca ma abandoneaza (tot la nervi a zis)... Si atunci ma simt foarte vinovata. De multe ori parintii imi reproseaza ca parca nu exist pentru ei, si ca parca nu- i iubesc... Iar asta din nou ma face sa ma simt prost ca am parinti, si ca am atatea conditii si ca altii care merita mai mult ca mine, nu au.
Stiu ca ii stupid, sa vin aici, sa scriu romane, iar apoi sa va mai cer si sfaturi, ma simt prost, dar chiar nu amcu cine sa vorbesc

Salut, Cat, iti multumesc enorm pentru sfaturi. Parintii mei sunt niste oameni superbi, insa foarte critici, si de asemenea extrem de intimidanti si descurajanti. De multe ori apar conflicte normale ca-n orice familie, ei netinand cont de faptul ca is sau nu adoptata. Insa ei ma descurajeaza foarte mult, ma fac sa cred ca daca am luat un 9 sunt cea mai proasta fiinta de pe planeta, ca daca am luat premiul 2 la olimpiada nationala, mereu voi fi un nimeni lume, caci nimanui nu- i pasa de " ratatul " care a avut locul 2 pe tara. Plus faptul ca de multe ori trec in cealalta extrema facandu- ma cel mai frumos copil dintre toti etc
... Plus ca ma cearta des si mereu ii vina mea cand ceva din casa nu merge. Dar trecand peste toate suntem o familie normala, ca oricare alta familie.
Vinovatia pe care o simt, nu stiu daca are sau nu legatura cu adoptia, insa cert ii ca si asta contribuie la aceste sentimente. Acum cateva zile, dirigul meu mi-a reprosat ca sunt prea singuratica si mi-a spus ca nu_i place comportamentul acesta de lup singuratic... Apoi mi-a mai spus un alt prof, foarte drag mie ca se vede de la o posta ca se intampla ceva cu mine, m-a intrebat ce ii, spunand ca pot avea incredere in el (eram doar cu profu in sala )
, iar apoi nu stiu de ce am izbucnit in plans, m-a intrebat daca am probleme acasa, i-am zis ca nu... Daca ma supara cineva, din nou, nu... Si intr-un final mi- a spus ca de acum incolo va incerca sa ma inteleaga mai mult si sa ma sustina cat poate...
Deci nu-mi pot explica... Ce ii cu mine?
O alta profa m-a intrebat de ce aunt asa de emotiva, si din nouera sa izbungnesc in plans...
Am observat ca atunci cand cineva incearca sa imi descopere micile cauze ale problemutelor mele, eu simt o profunda frica, si izbugnesc in plans, apoi am frisoane... De ce, nu pricep...
Si maaaaiiii ar fi multe de spus, si is constienta ca ar fi mai usor sa ma duc la psiholog, dar nu pot sa ma duc, si vreau, dar nu pot... Iar la scoala din nou nu pot sa merg, pentru ca dl psiholog, imi este profesor... Si nu ma simt bine in preajma lui, deoarece ma face sa ma simt prost.
Multumesc din nou Cat!