Spuneti-mi va rog in ce an a fost format Imperiul Carolingian.

Datorită unei succesiuni de regi slabi și epuizării pământurilor pe care le dăruiseră pentru a-și asigura fidelitatea aristocrației, dinastia merovingiană a pierdut treptat puterea reală. Ultimii reprezentanți ai ei, „regii trândavi", lăsaseră conducerea regatului majordomilor. Pipinizii aveau domenii importante în zona Belgiei actuale și repre­zentau marea aristocrație francă din nord, ceea ce explică și treptata consolidare a puterii lor. Carol Martel (719-741) consolidează poziția familiei și își sporește prestigiul prin înfrângerea arabilor, ce efectuau raiduri din ce în ce mai îndrăznețe în Occident, la Poitiers (732). Pepin cel Scurt (majordom între 741-751) hotărăște să transforme puterea efectivă pe care o deținea într-o regalitate de drept.

Pepin dorea să-și asigure legitimitatea, iar sprijinul putea veni din partea papei de la Roma, cel mai important episcop din Occident. Acesta era amenințat de longobarzi, care doreau să cucerească în sfârșit Roma și să facă din ea centrul unei regat italian unificat. Teoretic, papa era supusul împăratului de la Constantinopol, dar în contextul frământat al secolului al VIII-lea (criza iconoclastă, atacurile arabe) devenise clar că de la Bizanț nu poate veni nici un ajutor. De aceea, episcopul de Roma s-a adresat celei mai mari puteri a Apusului din momentul respectiv, care era Regatul francilor, cârmuit de fapt de majordom. În urma înțelegerii dintre cele două părți, oastea trimisă de Pepin intervine în Italia, îi învinge pe longobarzi și cedează papei o parte din teritoriile cucerite, care vor constitui de acum încolo baza teritorială a statului pontifical. În schimb, în 751 legatul papal îl unge pe Pepin cel Scurt rege, consfințind astfel înlăturarea ultimului merovingian. Trei ani mai târziu, papa în persoană îl unge din nou ca rege pe Pepin, împreună cu soția și cu cei doi copii, conferind astfel o și mai mare legitimitate noii dinastii, carolingiene.

Pipinizii aveau aceeași concepție patrimonială despre stat pre­cum merovingienii, astfel că la moartea lui Pepin cel Scurt, în 768, regatul se împarte între fii săi Carloman și Carol. Acesta din urmă rămâne însă foarte repede singurul rege și continuă opera tatălui său. În vremea lui Carol Martel fusese deja cucerită Frizia, zona din nordul Olandei actuale, și acum stăpânirea acesteia este consolidată.
Carol cel Mare

Carol cel Mare continuă expansiunea începută de înaintașii săi pe trei direcții principale: sud-est: Italia, sud-vest: Spania și est: Germania. În Italia intervine împotriva longobarzilor pe care îi supune în 774, luându-l prizonier pe regele lor Dezideriu și intitulându-se el însuși „rege al francilor și al longobarzilor". În Spania declanșează un „război sfânt" împotriva musulma­nilor și reușește să cucerească teritorii până în zona Barcelonei (778), care devine și capitala „mărcii Spaniei". În est, s-au purtat lupte încrâncenate cu saxonii (772-803), în care cucerirea s-a combinat cu creștinarea forțată, prin măsuri draconice împotriva celor care, refuzând credința lui Carol, respingeau de fapt autoritatea lui. În Germania centrală au fost cucerite Bavaria și Carintia. Tot în est, expansiunea a ajuns până în Panonia, unde avarii își stabili­seră un important centru de putere. Prin distrugerea ringului avar (796), stăpânirea lui Carol ajungea până la Dunărea mijlocie și Drava. Statul franc devenise acum un conglomerat de popoare, de ori­gini și limbi diferite (germanici, romanici, slavi), care punea probleme de apărare și de organizare. Pentru apărare, în regiunile limitrofe au fost organizate mărci de graniță: marca Spaniei, marca panonică, marca de răsărit, marca daneză. Consolidarea stăpânirii sale avea însă nevoie și de un suport ideologic, găsit în restaurarea imperiului în Occident.
Încoronarea lui Carol cel Mare

În urma cuceririlor, regatul francilor devenise cel mai important din Occident, și papa, dornic să-și asigure protecția suveranului franc și să restaureaze autoritatea imperială în Occident, l-a proclamat pe Carol împărat la 25 decembrie 800. Statul condus de Carol, chiar da­că se voia o restaurare a imperiului roman, era în multe privințe diferit de acesta. Din punct de vedere teritorial, nu încorpora teritorii altădată romane (Spania, Britania), iar pe de altă parte, se extinsese în zona germană ce nu fusese niciodată stăpânită de romani. Era un stat centrat pe spațiul franc și orientat din punct de vedere economic spre nord, și nu spre Marea Mediterană, în acel moment controlată de arabi. Deși la suprafață părea inspirat de modele romane, imperiul a rămas unul franc, în care se menținea concepția patrimonială despre stat, văzut nu ca un domeniu public (res publica), ci drept o proprietate personală a suveranului, care îl lasă moștenire și mai ales îl poate împărți.

Fiul lui Carol cel Mare, Ludovic cel Pios (814-840), a fost un împărat influențabil, care, pe de o parte, a continuat opera tatălui său,

de uniformizare, mai ales religioasă a statului, dar pe de alta, a fost incapabil să rezolve problemele de succesiune.
Împărţirea moştenirii lui Ludovic cel Pios prin Tratatul de la Verdun (843)

Urmașii săi au împărțit imperiul în 843 printr-un acord prin care lui Carol cel Pleșuv îi revenea Francia Occidentală (în mare Franța actuală), lui Ludovic Germanicul, Francia Răsăriteană (Germania actuala) și lui Lothar, Italia și zona intermediară între cele două stăpâniri ale fraților săi (viitoarea Lotaringia). Lothar păstra însă titlul de împărat și o întâie­tate onorifică între frații săi. Aceasta a marcat împărțirea definitivă a Imperiului carolingian și în scurtă vreme căderea în desuetudine a titlului imperial. Readucerea sa în actualitate avea să survină de-abia în 962, însă sub o altă dinastie germană, a ottonienilor.
Ludovic cel Pios

În ce privește organizarea internă a imperiului, puterea centrală este asigurată de împărat și de anturajul lui, „palatul", (cu mențiunea că nu mai există funcția de majordom, pe care suveranul o exercită singur). Nu există o capitală propriu-zisă, necesitatea suveranului de a fi prezent personal în diferite puncte ale imperiului și de a consuma la fața locului produsele ce se puteau transporta cu greu ducând la o deplasare a curții între mai multe reședințe. Totuși, cea preferată, mai ales în ultimii ani ai vieții lui Carol, a fost la Aachen, unde și Ludovic cel Pios încearcă să stabilească o adevărată reședință imperială. Împăratul concentrează în mâna sa toate puterile: judiciară, adminis­trativă, religioasă și militară. El legiferează în toate aceste domenii prin intermediul unor capitulare, redactate în formă de capitole și având putere de lege pe întreg teritoriul Imperiului. Controlul aplicării politicii imperiale este asigurat de trimișii suveranului, missi dominici, care se deplasează regulat în teritoriu, câte doi - un laic și un cleric. Aceștia inspectează, primesc rapoarte sau plângeri, transmit hotărârile împăratului.

Puterea locală este exercitată în circumscripțiile administrative de comiți, duci (cu o funcție militară mai pronunțată) sau marchizi (comiții din mărcile de apărare). Aceștia exercită pe plan local puterea administrativă, judiciară și militară, fiind recompensați prin păstrarea unei cote părți din impozite sau amenzi judiciare. Fac parte din aristocrație și sunt legați de suveran prin jurământul de fidelitate pe care Carol îl impune tuturor oamenilor liberi în încercarea de a da coe-rență stăpânirii sale. Vasalitatea (sistem de obligații reciproce în care prestarea slujbei militare se face în schimbul unor avantaje materiale și este garantată prin jurământ) este deci văzută ca un mijloc de guver­nare a imperiului. Un alt mijloc de guvernare a imperiului a părut la un moment dat și imunitatea, prin care unui mare proprietar, laic sau eclesiastic, i se acordau toate puterile judiciare și fiscale pe domeniul său, unde agenții puterii imperiale nu puteau intra. Inițial derogare a unor res-ponsabilități, imunitatea a devenit mai târziu un mijloc de subminare a puterii suveranului.
De asemenea, în guvernarea imperiului un mare rol i-a fost acordat bisericii, episcopii sau abații fiind folosiți ca missi, iar clerul în general furnizând știutorii de carte necesari pentru administrare. Rezultatul acțiunilor întreprinse de Carol cel Mare și urmașii săi a fost renașterea ideii de imperiu creștin în Europa apuseană, idee care sub diferite forme va supraviețui până în epoca modernă, dând o anume identitate comună civilizației europene.