Stiti texte cu gemeni? Imi plac foarte mult :*.
Dau funda pentru cele mai multe >

1.
Porniseră dimineaţa devreme. Întunericul nu se zvântase încă de tot. Pe alocuri, cerul era presărat cu pete de un albastru dens. Ultimele stele se refugiaseră acolo, iar acum pâlpâiau anemic, cu luciri jalnice, deznădăjduite. Din vale, de deasupra râului, se ridica lent o ceaţă vâscoasă, murdară. Se prelingea pe iarba înaltă a colinelor, apoi, filtrată îndelung de pădurile de brad, lua cu asalt stâncile abrupte ale munţilor din depărtare.
Cei trei băieţi făcuseră deja mare parte din drum când se auzi sirena de la fabrica de cherestea. Şuieratul ei prelung şi ascuţit sfâşie ca o gheară de urs aerul răcoros al zorilor. Auzindu-l, încremeniră toţi ca la o comandă. Cel mai mare dintre ei, un flăcău de vreo şaptesprezece ani, înalt, slab, cu pielea arsă de soare, se aşeză liniştit pe un bolovan de la marginea drumului. Îşi dădu jos de pe umărul drept geanta veche, jerpelită, din care se iţeau vergelele strânse ale câtorva undiţe. Apoi se scotoci în buzunarul de la piept al hainei şi scoase un pachet de ţigări. Lovi de câteva ori fundul pachetului cu degetul arătător, până când o ţigară ieşi din rândul celorlalte. O apucă delicat, cu o grijă studiată, anticipând plăcerea primului fum. Ceilalţi doi, nişte copilandri încă, îl priveau atenţi, fascinaţi de acest ritual al bărbăţiei.
- Nu-mi place să fumez în timp ce merg, zise tânărul, contemplând cu nedisimulată încântare cum fumul albastru se risipeşte în aer. Nu, domnule, deloc nu-mi place, întări el, pe un ton grav, ca şi cum s-ar fi adresat unei societăţi selecte, ignorându-i complet pe însoţitorii lui reali.
- Da’ de ce, Grişa? întrebă unul dintre ei, aşezându-i-se alături, sperând să fure astfel un strop din fumul dulceag.
- Cum de ce? se prefăcu Grişa mirat. Păi atunci nu scoţi nici un folos din ţigară. Ţigara e făcută ca să stai şi să te uiţi la lucruri. Să vezi ce-i cu ele. Să le cumpăneşti. Dacă te tot flenduri de colo până colo în timp ce fumezi, înseamnă că doar bagi fum în tine şi-l dai afară pe nări ca un bivol înfierbântat.
Al treilea băiat rămase în picioare. Îţi puteai da seama îndată că e frate geamăn cu cel care se aşezase lângă Grişa. Aveau amândoi acelaşi păr blond, spălăcit, aceeaşi paloare a pielii, aceiaşi ochi verzi, bătând uşor înspre cenuşiu, acelaşi nas drept. Buzele le erau subţiri şi uscate, urechile mici, fruntea îngustă şi bombată în partea de sus. Din întreaga lor înfăţişare emana ceva neliniştitor, straniu, imprecis.
- Ce-o să zică unchiu’ Petre când o să ajungă acasă de la fabrică şi n-o să ne găsească? întrebă cel rămas în picioare. Ne-a rugat să nu plecăm azi nicăieri. Ne-a zis că o să plouă. Că o să vină furtună.
- Taică-miu? izbucni Grişa, enervat. A vorbit şi cu voi? A încercat să vă îmbrobodească? Are el obsesia asta că nu mai rezistă acoperişu’, că trebuie reparat imediat. I-am zis ieri seară, după ce a plecat tuşa Florica: „Mai dă-l în paştele mă-si de acoperiş, că doar mai poate aştepta o zi, două, n-o să ne cadă în cap tocmai acum. Mâine îmi duc verii la pescuit, să vadă şi ei cum e pe la noi, să cunoască locurile, dacă tot au venit de la oraş." Da’ vorbeşte dacă ai cu cine! El tot cu poezia lui: că peştii o să fie şi la anul’ tot acolo, că mai treceţi voi pe-aici, da’ acoperişu’ nu mai rezistă nici o ploaie. „Nu mai rezistă pe dracu’" i-o întorc eu, şi el cică „Bine, cum vrei, da’ dacă pleci mâine să nu te mai întorci acasă. Ai priceput? Dacă pleci, în casa mea nu mai ai ce să cauţi". Auzi domnule cât pot fi unii oameni de închişi la minte!
Amintirea scenei îl scârbise vizibil. Scuipă printre dinţi, golăneşte. Aruncă ţigara cu o mişcare smucită, apoi se ridică în picioare şi porni mai departe în josul drumului, păşind grăbit, cu îndârjire. Ceilalţi, după un scurt moment de stupoare, se luară după el, alergând câţiva metri ca să-l ajungă din urmă.
- Las’ că-i trece lui supărarea, zise Grişa. Când o vedea ce de peşti îi aducem...
În stânga lor, la întretăierea a două coline, apăru în curând o fărâmă din trupul zvelt al râului. Soarele începuse să măture ceaţa de deasupra apei. Valurile mici şi argintii vibrau în jurul câtorva bolovani albi, rotunzi, masivi, presăraţi parcă la întâmplare de o mână puternică şi nevăzută.
Grişa îşi încetini mersul. Înţelese că goana lui era absurdă. Râul îl aştepta răbdător, ca întotdeauna.

2.
Ieri după-amiază, când văzu maşina soră-si oprindu-se în faţa casei, Petre simţi imediat că ceva nu e în regulă. Oare pentru ce venise? Nu putea fi vorba de o vizită oarecare. Trecuse prea multă vreme de când el şi Florica se înstrăinară unul de altul. Nu pentru că nu s-ar fi înţeles. Pur şi simplu destinul i-a aruncat în colţuri diferite. Ea avea viaţa ei, la oraş, era mai tot timpul ocupată, fie cu slujba, fie cu creşterea celor doi gemeni, Claudiu şi Adrian. La rându-i, după ce-i murise soţia, Petre se izolase de lume, se sălbăticise, nu mai lua seama la nimic şi la nimeni. Doar faptul că avea un copil de crescut – pe atunci Grişa nu împlinise încă şase ani – îl ajutase să nu-şi piardă minţile de durere şi de furie. În acele vremuri grele, confuze, Florica îl vizitase de câteva ori, ba chiar îi propusese să-l ia pe Grişa cu ea la oraş, să-l dea la şcoală acolo. Petre însă refuzase. Prea i-ar fi fost greu să rămână singur în casa aceea mare şi rece. Apoi, după ce Florica se măritase şi avusese propriii ei copii, nu mai veni vorba despre asta niciodată.
Uşa de la stradă, neunsă, scârţâi jalnic. Ducându-şi copiii de mână, Florica intră în curte. Petre ieşi repede în întâmpinarea ei. Îşi ascunse cu greu şocul. Soră-sa era de nerecunoscut. Slăbise enorm, oasele feţei aproape că îi treceau prin pielea translucidă, cearcăne gălbui îi încercuiau ochii, tulburându-le privirea odinioară atât de curată şi de încrezătoare. O îmbrăţişă îndelung, cu grijă, temându-se parcă să nu-i frângă oasele. Apoi, presând-o uşor pe spate, într-un gest delicat ca o mângâiere, o împinse încet către casă. Ea vroi să rămână în pridvor. Era acolo o bancă veche de lemn, căreia trecerea anilor îi dăduse un lustru mai fin decât dacă ar fi fost dată cu lac.
- Îţi mai aminteşti, zise ea, cum stăteam pe banca asta când eram copii şi încercam să ghicim ce-o să fie primul om care trece pe stradă, bărbat sau femeie?
El nu-i răspunse, doar zâmbi vag.
- Ce-i cu tine, Florico? o întrebă. Nu arăţi prea bine. De ce-ai slăbit aşa?
- Nu ştiu. Zău că nu ştiu. De vreo jumătate de an tot slăbesc, nu mai pot dormi noaptea, iar dacă adorm mă trezesc imediat transpirată şi obosită de parcă aş fi tras la jug. Mi-am luat un mic concediu. Mâine mă internez în spital pentru analize.
Petre se uită lung la ea, cu nişte ochi blânzi, plini de îngrijorare. „Nu, îşi zise el, încercând să alunge un gând, asta ar fi prea mult."
- Vreau să te rog ceva, continuă ea. Să ai grijă de copiii mei două zile. N-am cu cine să-i las. Dacă analizele nu ies bine, dacă e ceva grav, o să-l sun pe bărbatu-miu să se întoarcă din Italia. Dar azi şi mâine mi-ar prinde tare bine dacă i-aş putea lăsa aici.
- Sigur, zise Petre. În noaptea asta sunt de servici la fabrică, dar poate sta Grişa cu ei. Iar mâine nu-i nici o problemă, sunt toată ziua acasă, vreau să mă apuc să repar acoperişul. Poate mă ajută şi ei.
- Ce mai face Grişa? întrebă ea, surâzând chinuit, ca şi cum până şi asta i-ar fi cerut un efort supraomenesc.
- Ce să facă? Mai nimic. Toată ziua colindă pădurile şi dealurile, ca o jivină. Şcoala nu s-a lipit deloc de el. O să încerc să-l angajez la fabrică. Altă cale nu cred să fie.
Chiar atunci, Grişa intră pe poartă. Zâmbea cu toată gura. În mîna stângă, întinşi pe un cerc de sârmă, avea trei scobari. Privi cu mirare spre cei doi copii care, din plictiseală, începură să scormonească pământul curţii cu nişte surcele. Apoi, când îşi văzu mătuşa, alergă la ea şi o sărută zgomotos, fără să bage parcă de seamă cât era de fragilă. Florica, trezită brusc la viaţă, îşi înfipse degetele în părul lui des şi i-l ciufuli, ca şi cum ar fi fost vorba de acelaşi mic ştrengar pe care şi-l amintea ea:
- Ia zi Grişa, îl întrebă, ai grijă mâine de băieţii mei?
- Cum să n-am, tuşă Florico, răspunse imediat, vesel. O să-i iau cu mine la pescuit pe împieliţaţii ăştia.
Florica râse mulţumită, mângâindu-l pe obrazul aspru.

3.
Trecuseră două sau trei ceasuri fără să prindă nimic. Claudiu şi Adrian dădeau semne de plictiseală. Doar Grişa părea să nu-şi fi pierdut răbdarea, chiar dacă o uşoară umbră de nervozitate începea să i se aştearnă şi lui pe chip.
- Azi nu vrea să tragă, zise, aprinzându-şi o nouă ţigară.
Claudiu îşi abandonase undiţa iar acum stătea întins pe un petec de iarbă, cu o mână trecută peste ochi, ca şi cum ar fi dormit. Vorbele lui Grişa îl făcură să se ridice puţin, atât cât să vadă pluta undiţei. Era tot acolo, cimentată parcă în luciul neted al apei.
- Când am venit încoace, ai zis că locul ăsta se cheamă „la plop", zise Claudiu, întinzându-se iarăşi pe spate. De ce-i zice aşa? Nu văd nici un plop aici.
- A fost unul, răspunse Grişa, doar că a ars cu multă vreme în urmă.
- A ars?
- Da, l-a trăznit un fulger. Cel puţin aşa zic bătrânii. Eu n-am prins vremurile alea. Asta s-a întâmplat prin anii ’50. Cică după ce a ars a mai rămas din el o bucată de trunchi şi două cioturi. De departe, arăta ca un om cu braţele retezate. Un om de cenuşă.
În locul acesta, râul se adâncea brusc, strunindu-şi curgerea în limitele sobre ale unui semicerc. Curenţi amăgitori, ascunşi, se împleteau molcom în vârtejuri largi. Malurile erau abrupte, săpate într-un pământ nisipos şi plin de pietriş. Pereţii lor înalţi păstrau, ca pe nişte răni cicatrizate, urmele viiturii din primăvara trecută. Buşteni masivi şi bucăţi tăioase de gheaţă muşcaseră atunci din lutul aspru, ca dinţii unui animal feroce, înfometat de o iarnă prea lungă. Câteva crengi se încâlciseră definitiv în pâlcurile de trestie, adunând în jurul lor resturi de buruieni şi frunze aduse de vânt, precum şi pietricele smulse de curenţi de pe fundul albiei. Se formase astfel un mic stăvilar, unde apa se rotea mai lin, susurând abia perceptibil în timp ce se strecura mai departe prin acest filtru.
Grişa se apropie tiptil de Claudiu şi îl înghionti uşor cu cotul.
- Psss!
- Ce-i? întrebă Claudiu. Plecăm?
- Vezi că ţi se mişcă pluta.
Claudiu apucă de undiţă şi, în momentul imediat următor, firul se întinse brusc, făcând vârful vergelei să se îndoaie şi să tremure.
- Ce fac? Ce fac? întrebă Claudiu, tremurând şi el din pricina agitaţiei.
În clipa următoare, firul îşi pierdu din tensiune, ajungând iarăşi la nivelul apei.
- Ce fac? întrebă iar Claudiu. A scăpat?
- Ai răbdare, nu fă nimic acum. Aşteaptă... aşteaptă... Lasă-l să muşte bine. Când o să tragă data viitoare, smuceşte undiţa în partea cealaltă şi începe să mulinezi.
Abia sfârşi Grişa de spus asta, că pluta dispăru în adâncuri iar firul se întinse către stânga, într-o diagonală perfectă. Claudiu smuci de băţul undiţei spre dreapta şi începu să mulineze. Răsuflarea îi devenise sacadată iar pe frunte îi apăruseră câţiva stropi de sudoare, mai mult de la emoţie decât de la efort. Totuşi, nici efortul nu era unul oarecare. Peştele nu dădea deloc semne că ar vrea să renunţe repede la luptă. Vârful undiţei se îndoise periculos de mult şi fiecare centimetru de fir era câştigat încet şi cu greutate. Deodată, un petec orbitor de lumină ţâşni din apă, zvârcolindu-se acrobatic prin aer şi prăbuşindu-se înapoi cu un plescăit zgomotos.
- E un clean! urlă Grişa. Doamne-Dumnezeule, ce mai clean! Cred că are peste două kile.
Claudiu nu avu nici o reacţie. Era prea concentrat la ceea ce făcea. Şi totuşi, simţi că îl străbate un fior de satisfacţie aflând că se luptă cu un adversar atât de puternic şi de strălucitor. Până şi numele i se părea neasemuit de frumos. „Clean... clean..." îşi repeta în gând, ca şi cum cuvântul acesta ar fi avut puteri magice. Mulină cu hotărâre, simţindu-se tot mai stăpân pe situaţie. Nu înţelegea de unde-i venea acea siguranţă a mişcărilor, acea forţă liniştită a braţelor, acea privire cumpănitoare, acea limpiditate sufletească. Pur şi simplu simţea că ştie ce are de făcut şi că o făcea întocmai, fără să-şi irosească puterile, fără să şovăie, fără să se teamă. Palma lui stângă, strânsă pe băţul undiţei, îi spunea că adversarul e tot mai slăbit, tot mai disperat şi mai aproape să capituleze. Urmă un moment de acalmie, apoi o nouă zvârcolire, de o violenţă absurdă, inutilă, în care deznădejdea înfrângerii era vădită. Şi într-adevăr, după această încercare finală, cleanul ieşi la suprafaţă. Îi putură vedea spatele vânjos, puţin arcuit, măsliniu-verzui, corpul alungit, acoperit cu solzi argintii, ochii întunecaţi, gura care i se deschidea şi închidea lent, ca într-un vis, trădându-i oboseala extremă şi, parcă, un fel de tristeţe resemnată.
Ajutat de Grişa, Claudiu trase peştele pe mal. Se simţea mândru de captură şi totodată nefericit să-şi vadă adversarul într-o postură atât de jalnică, de umilitoare. Se aplecă şi, cu o mişcare rapidă şi sigură, scoase cârligul care străpunsese buza de sus a cleanului. Se aşeză în genunchi lângă el, în timp ce Grişa smulgea câteva fâşii de iarbă ca să-i şteargă solzii şi să-l învelească. Din când în când, coada îi zvâcnea, lovind scurt pământul nisipos. În curând avea să moară, şi moartea i se păru lui Claudiu acel lichid întunecat şi rece care umplea ochiul drept al peştelui, ochiul cu care peştele îl privea acum. Era acelaşi lichid care se scurgea, de o vreme, în ochii mamei lui. Acelaşi întuneric inert.
În clipa următoare, fără să se gândească la ce face, Claudiu apucă peştele şi îl aruncă în apă.
Grişa tocmai se întorsese, ţinând într-o mână smocul de iarbă:
- Ce-ai făcut, nebunule? De ce-ai aruncat peştele? urlă cu putere, sălbatic.
Claudiu, buimăcit, nu răspunse. Stătea doar şi se uita la Grişa. Acesta începu să se dezbrace, cu gesturi repezite, nervoase, încâlcite. Când rămase doar în chiloţi, îşi luă un mic avânt şi plonjă în râu. Peştele nu-şi revenise încă. Plutea la suprafaţa apei. Grişa începu să înoate spre el, luptând împotriva curenţilor. Dispăru pentru câteva secunde sub apă, supt de puterea unui vârtej, apoi reapăru şi continuă să înoate. În curând ajunse lângă peşte. Îl apucă în mâna dreaptă şi, încercând să-l ridice, strigă spre mal:
- L-am prins! L-am prins!
Dar peştele îi alunecă din mână iar Grişa fu înghiţit din nou de un vârtej.
Adrian, care rămăsese tot timpul tăcut şi privise şirul întâmplărilor ca şi cum ar fi fost scenele unui film, se întoarse spre fratele lui:
- Doamne, o să se înece!
Priveau amîndoi râul, tot mai îngroziţi.
Trupul lui Grişa nu mai ieşi la suprafaţă. În schimb, peştele fu măturat la mal. Prea slăbit pentru a-şi recăpăta puterile, murise.

4.
Când gemenii intrară pe poartă, Petre era în vârful acoperişului. Se opri din lucru, ştergându-şi cu dosul palmei transpiraţia de pe frunte.
- Ei, aţi prins ceva?
Nu primi nici un răspuns.
- Nimic, ai? Grozavi pescari mai sunteţi, zise cu ironie, apucând ciocanul şi văzându-şi mai departe de treabă. Zgomotul loviturilor ajungea până departe, spulberându-se în ecouri de-a lungul văii.
- Da’ pramatia aia de fii-miu pe unde-i? întrebă Petre, icnind din pricina unei lovituri mai puternice.
De data asta, tăcerea gemenilor îl făcu atent. Se uită la ei îndelung, bănuitor, simţind că s-a întâmplat ceva grav. Dar nu avu destulă tărie ca să-şi repete întrebarea. Îşi mută privirea de la ei şi şi-o îndreptă către munţi. De-acolo, de pe acoperiş, se vedea până departe. Deasupra crestelor, cerul era senin, fără nici un nor. Nimic nu prevestea vreo furtună. Până la urmă, se pare că avea să fie o zi frumoasă.