Voi comunicati cu parintii vostri anumite probleme, griji, planuri etc sau nu? Eu am 19 ani si sunt baiat si nu, nu vorbesc mai nimic cu parintii decat despre mancare, curatenie si scoala atat. Niciodata nu i-as spune planurile mele de viata, problemele mele etc deoarece ea nu prea intelege anumite chestii si le judeca direct.Voi va spuneti problemele, planurile parintilor vostri, le cereti sfaturi sau faceti totul pe cont propriu ca mine?

Eu am 30 ani, am crescut numai cu mama după ce tata a fost mai mult plecat. Apoi a murit din cauza alcoolul când aveam cred că 11 ani. Am și uitat, oricum nu am ținut la tata la fel cum nici el la mine.
Relația dintre mine și mama este una foarte strânsă, de multe ori nu am încredere într-un prieten, cum am încredere în ea. Când am avut o problemă, mereu m-a ascultat, ajutat, sfătuit. Când am fost mai tânăr și mai prost poate îi mai ceream sfaturi când erau decizii de luat, însă în ultimii 12 ani am început să iau deciziile singur. Oarecum trăirile din copilărie au făcut să mă maturizeze mult în gândire și comportament. Astfel că știam dinainte dacă lucrul pe care urma sa îl fac, era bine sau rău. Recunosc faptul că luând decizii singur s-a întâmplat sa iau deciziile prost, însă din asta am învățat să nu mai repet greșeala. Poate mama a știut că voi greși, însă m-a lăsat vrând să mă vadă cum îmi dau singur seama de greșeală. Și chiar mi-am dat seama unde am greșit.
La fel ca într-o relație de prietenie. Un prieten adevărat mereu te va lăsa să și greșești în viață. Astfel de greșeli, mai ales dacă ți-ai dat seama unde ai greșit și nu mai repeți pe viitor, face să te maturizeze și mai mult decât ești. Eu mereu am învățat din greșelile pe care le-am făcut în viață. Și mereu îmi asum greșeala, nu stau să mă ascund după cortină știind foarte clar că am greșit.

Chiar și la 30 ani relația dintre mine și mama a rămas neschimbată. Vorbim zilnic la telefon, orice i-aș spune m-ar asculta. În relația cu femeile niciodată nu s-a băgat, indiferent dacă femeia a fost proastă, prea deșteaptă, obeză sau nepotrivită pentru mine. Niciodată nu s-a băgat peste mine sau, cum practică alte mame, să încerce să ne despartă. Tot singur mi-am dat seama că nu mă potrivesc cu persoana și rămas bun.
Însă în ciuda celor scrise aici și cu toate că mă înțeleg bine cu mama și vorbim orice, uite că ea nu este la fel de fericită când vine vorba de părinții ei.

Mama a crescut exact ca și tine. Părinții ei i-au oferit tot, au ținut-o la școală, i-au oferit o casă și o masa caldă. Însă când dorea să discute cu cineva, nu avea cu cine. Bunicii mei erau mai mult interesați de viața personală, bunica de umblat la coafor si bunicul de umblat cu alte femei. Și oarecum bunica mea se comporta în scârbă cu mama, era tratată ca o sclavă și jignită. Iar ca să scape de traiul greu din acea casă, s-a rupt de ei și și-a luat viața în mâini. Apoi s-a căsătorit cu tata care i-a făcut viata un calvar. Mereu se întâmplă așa, se pleci de acasă vrând să scapi de părinții răi, alegi un partener pe care nu îl cunoști și alegi cu totul greșit. Si mama vrând sa scape de acea casă, a plecat în viața alături de un bărbat pe care poate l-a ales greșit. Asta pentru ca bunicii mei nu i-au oferit posibiltatea ca mama să cunoască pe cineva mai bine și a plecat din casă mai mult gonită de comportamentul pe care îl aveau bunicii. Deși astăzi am 30 ani, numai bunica mai trăiește. Însă nimic nu s-a schimbat între relația dintre ele, nici măcar nu se mai vizitează.
Îți zic asta pentru a învăța ceva. Indiferent de relația pe care o ai cu părinții, dar nu fugii repede cu prima femeie care îți iese în cale. Riști să iei decizii proaste. Dacă nu mai suporți să trăiești în casa cu părinții, mai bine te muți în chirie decât căsătorit cu o persoană nepotrivită.

Acum nu o fac la fel de des. Când eram mai mică aveam o relație strânsă cu mama și tata, dar atunci când am început liceul, am început treptat să nu mai discut așa mult cu ei. Părinții mei se axaseră pe fratele meu care începuse clasa a II-a, iar pe mine mă ignorau din ce în ce mai mult, neintenționat. Acum universul lor era el, iar eu eram destul de geloasă, așa că i-am distanțat de mine.
Acum încerc să reiau conexiunea cu ei, nu pentru că îmi pare rău că am luat acele decizii în adolescență, ci pentru că oricum rămân părinții mei, și îi iubesc pe ei așa de mult cum îl iubesc și pe fratele meu.
La partea cu faptul că nu te înțeleg și te judecă, îți dau perfect dreptate, mi s-a întâmplat de multe ori, dar e din cauză că trăim într-o generație complet diferită de cea în care au trăit ei. Nu o cunosc pe mama ta, dar nu cred că se comporta așa din răutate, ci din pură neînțelegere. Acorda-i măcar o șansă și încearcă să-i explici de ce iei anumite decizii. Cred că merită încercat.