The Great Depression din 1929 s-a sfarsit odata cu finele celui de-al doilea razboi mondial, dar nu numai acesta a fost principalul stimul ci si masurile luate de Roosevelt, chiar si contestate ele de economisti dar au mers. Solutiile care s-au implementat atunci nu ar avea niciun efect acum in contextul tot mai apropiatei globalizari.
Criza din ani 30 s-a solutionat simplu cu un razboi mondial. Da se poate aplica si acum aceeasi solutie.
Soluţii au reprezentat diverse planuri de ajutor economic reciproc. În SUA s-a pus în aplicare planul "The New Deal" de exemplu... Al Doilea Război Mondial n-a avut nimic de-a face cu criza economică dacă mă întrebaţi pe mine. Nemţii au format o alianţă cu Rusia (împreună cu care plănuiau să împartă întreaga Europă) şi când s-au confruntat direct, le-au tras ţeapă ruşilor. Astfel s-au format iar două "echipe", ca-n Primul Război Mondial, cei de partea Rusiei şi cei de partea Germaniei.
Momentele de criza intr-o economie sunt ceva normal, dac analizam decursul istoriei o sa observam ca acestea se repeta ciclic.
Marea Criză economică din 1929-1933 în Statele Unite ale Americii. New Deal.
Marea Criză economică din Statele Unite este considerată a fi una dintre cele mai spectaculoase căderi economice ale unei naţiuni aflate în plină fază de dezvoltare. Este vinovată de un dezastru ce a avut repercusiuni asupra întregului sistem economic mondial, aducînd cu sine falimentul a numeroase companii, bănci, ferme şi, în consecinţă, zeci de milioane de şomeri, o scădere a puterii de cumpărare şi a nivelului de trai pînă aproape de limita supravieţuirii.
Mai mult decît atît, urmările acestei crize s-au infiltrat chiar şi la nivel ideologic, pentru că valorile liberalismului şi, implicit, ale capitalismului, au început să fie contestate. Liberul schimb, libera iniţiativă, libertatea individuală, principiul statului minimal, care se limitează să intervină numai în cazuri de extremă necesitate, lăsînd „jocurile schimbului” să se desfăşoare conform propriilor reguli şi ghidîndu-se după propriile legi, conform principiilor „mîinii invizibile”, toate acestea sînt date uitării pentru că individul nu se mai simte capabil să fie spontan, să ia decizii, să se implice. El devine copleşit de evenimente, prin urmare are nevoie de protecţia unei entităţi superioare. Aici intervine rolul statului, precum şi al unui număr de teoreticieni ai intervenţionismului, capabili să legitimeze moral şi pragmatic etatismul.
Cea mai traumatizantă experinţă din istoria SUA are o multitudine de explicaţii, fără ca nici una dintre ele să fie realmente capabilă să ofere un răspuns la întrebările legate de cauzele care au putut determina un asemenea rezultat catastrofal.
În general, se consideră că speculaţiile din anii ’20 au încurajat mulţi oameni să împrumute bani pentru a cumpăra acţiuni şi să utilizeze aceste acţiuni pentru achiziţionarea unui alt număr de acţiuni, şi aşa mai departe, creîndu-se un lanţ cu mult prea multe verigi slabe. Împrumuturile brokerilor au crescut de la aproximativ 5 milioane $ în 1928 la 850 milioane $ în septembrie 1929. Piaţa bursieră a devenit extrem de instabilă pentru că se baza pe împrumuturi şi pe elemente afective gen „falsă încredere” şi „optimism”. În momentul în care aceste elemente afective, mai ales încrederea, au dispărut, piaţa s-a prăbuşit.
O altă cauză evidentă a fost neimplicarea guvernului la momentul potrivit. Acesta nu a luat nici o măsură împotriva investiţiilor hazardate, crezînd că afacerile sînt punctul forte al americanilor şi cheia economiei americane, renunţînd, astfel, să mai verifice felul în care decurg acestea.
Cît despre economia SUA, luată per ansamblu, aceasta nu era deloc stabilă. Exista o discrepanţă mare între cei care deţineau o mare putere financiară şi cei care nu deţineau mare lucru. Prin urmare, bogăţia naţională nu era împărţită într-un mod echilibrat. Cele cîteva familii care posedau majoritatea banilor, mai degrabă economiseau, păstrîndu-i în bănci, sau îi investeau, decît îi cheltuiau pe produse americane, pentru a încuraja cererea. Astfel încît stocul de produse era mult mai mare decît cererea, situaţie de pe urma căreia unii au avut de profitat, dar alţii nu. Preţurile au crescut iar americanii nu şi-au mai putut permite nimic, mai ales muncitorii şi fermierii.
Prăbuşirea Bursei din New York în octombrie 1929 este considerată momentul care a declanşat întreaga criză economică. Pînă în 1932 preţurile acţiunilor au scăzut cu 87% faţă de septembrie 1929 Activitatea economică a scăzut cu 1/3 între 1929 şi 1933, şomajul a urcat la 25% din forţa de muncă, banii disponibili pentru afaceri s-au redus cu peste 30%. Aproape 10.000 de bănci şi-au suspendat operaţiunile.
Politica Comisiei de coordonare a rezervelor federale de aur a fost foarte criticată. Cu toate acestea se pare că reacţia sa iniţială a fost cea potrivită: taxa de scont a fost redusă de la 6% la 4%, ceea ce a condus la creşterea puterii de finanţare. Băncile comerciale au făcut împrumuturi brokerilor, astfel încît au fost satisfăcute lichidităţile necesare finanţatorilor neoficiali ai brokerilor de dinainte de Criză.
Politicienii nu au stat cu mîinile în sîn în timp ce economia se prăbuşea. Există totuşi întrebarea dacă deciziile luate de ei au fost cele mai bune. Politica monetară, coordonată şi atunci, ca acum, de Comisia de coordonare a rezervei federale de aur, a devenit restrictivă în 1928, pentru că oficialii ei au început să se îngrijoreze de rapidiatatea expansivă a creditelor. Aceasta alimenta speculaţia cu acţiuni pe piaţa bursieră. Politica iniţiată în 1928 a fost menţinută pînă la prăbuşirea pieţei.
Politica monetară a fost mai mult ambiguă în această perioadă, determinînd cîteva efecte bulversante pe piaţa financiară. Au existat trei crize bancare crunte: prima în 1930, a doua în primăvara lui ’31 şi ultima în martie 1933 – în total aproape 10.000 de bănci ajungînd la faliment şi suspendîndu-şi activităţile. Nu au existat nişte eforturi semnificative de a amortiza aceste eşecuri, prin urmare, banii destinaţi finanţării afacerilor, din care 92% existau ca depozite bancare, s-au redus la 31% între 1929 şi 1933.
Spre deosebire de politica monetară, politica fiscală nu a vut un rol semnificativ în timpul Crizei. Cheltuielile guvernului federal, incluzînd transferul de plăţi, au fost mici atît înainte, cît şi în timpul perioadei 1929-1933. Mai mult, deciziile în ceea ce priveşte impozitarea şi utilizarea banilor au fost în general minore. La fel de nesemnificative au fost şi fluctuaţiile din deficitul bugetar. Probabil că politica fiscală ar fi putut face mai mult pentru diminuarea acestei Crize, dar nu a reprezentat deloc un factor major.
După cum aminteam şi mai sus, cauzele Crizei sînt atît de complexe încît nu există un consens în a le stabili clar rădăcinile. Există însă o serie de teorii, dintre care trei sînt semnificative: cea a lui Keynes, viziunea monetaristă şi explicaţia legată de mijloacele de finanţare.
În viziunea lui Keynes, a apărut o inexplicabilă restrîngere a cheltuielilor, atît în investiţii, cît şi în privinţa consumului personal. Aceasta ar fi dus la colapsul activităţilor economice. Este însă dificil de demonstrat că situaţia apărută a fost mai degrabă o cauză decît o urmare a unor probleme economice mai profunde. Oricît de important ar fi fost declinul valoric al acţiunilor, nu pare să fie suficient pentru a genera o asemenea cădere economică precum cea din 1929-1933, chiar ţinînd cont de şocul psihologic produs de prăbuşirea pieţei bursiere. Adevărata cauză ar putea fi slăbirea economiei, care s-a propagat pînă la nivelul preţurilor acţiunilor, iar nu invers.
Viziunea monetaristă atribuie cauzele Crizei unui management deficitar în politica monetară. Considerînd că resursele monetare de finanţare a afacerilor sînt un factor determinant al dezvoltării economice, scăderea acestora în timpul Crizei a dus la o diminuare a venitului nominal şi o urcare vertiginoasă a şomajului. Prin urmare, dacă acel Consiliul de administrare a rezervelor federale ar fi dus o politică mai agresivă şi mai expansivă pentru a păstra rezervele financiare destinate afacerilor, căderea economică ar fi fost vizibil redusă.
Există şi posibilitatea ca o sumă de factori nonmonetari să fi determinat apariţia Crizei. Asta înseamnă că o creştere a masei monetare nu ar fi rezolvat problema. Mai mult, explicaţia monetaristă nu evidenţiază clar „canalele” prin care schimbările în masa monetară destinată afacerilor influenţează activitatea economică.
De obicei, cînd banii reprezintă o rezervă mai mică în comparaţie cu cererea, apare o presiune ridicată asupra ratei dobînzii care limitează cheltuielile, atît în consumul personal cît şi în investiţii. Acest proces ajută la echilibrarea pieţei monetare şi implică şi o încetinire în economie. Dar este discutabil dacă această metodă se potriveşte şi în cazul evenimentelor din 1929-1933. Dobînzile nu au crescut decît în a doua jumătate a anului 1931, cînd declinul economic exista deja demult. În plus, explicaţia monetaristă poate fi supusă aceloraşi critici ca şi cea keynesiană. Nu este clar dacă reducerea masei monetare disponibile afacerilor a fost o cauză a crizei sau o consecinţă a acesteia.
Astfel că s-a ajuns la o atreia teorie, care se concentrează asupra unei explicaţii legate de finanţe, de panica bancară şi de consecinţele care au urmat falimentului general al băncilor. Nu neapărat pentru că s-au pierdut mulţi bani şi investiţii, ci mai degrabă pentru că, băncile, avînd probleme cu lichidităţile, au cerut împrumuturi şi, într-un număr semnificativ de cazuri, creditorii nu au putut să înlocuiască într-un timp util fondurile. În aceste circumstanţe, asemenea creditori, în alte condiţii probabil foarte credibili au trebuit să reducă din activităţi pentru a se adapta noilor cerinţe financiare diminuate. Depinzînd de circumstanţe, asemenea reduceri ale creditului ar fi putut afecta împrumuturile acordate, numărul locurillor de muncă şi, mai mult, ar fi putut avea repercusiuni asupra întregii economii.
Focalizarea analizei asupra scăderii finanţelor în tranzacţii şi asupra problemelor din ce în ce mai mari ale băncilor devine plauzibilă, dacă nu pe deplin convingătoare. O asemenea teorie permite deschiderea unui „canal” de influenţă asupra tutror nivelelor economice, mai degrabă decît teoria monetaristă.
Cum a ajuns o criză aparent locală să influenţeze sistemul economic mondial? Sistemul economic dezvoltat în acea perioadă se baza pe o oarecare interdependenţă în primul rînd comercială între o mulţime de ţări. Etalonul aur după care se ghida economia era factorul principal de legătură între aceste ţări. Acest lucru a făcut posibil ca problemele mari economice să fie transmise, răspîndite ca o boală contagioasă de la unii la alţii, ajungînd să se exacerbeze în ţara de la care au pornit.
Mai mult, gravitatea Crizei a fost accentuată de politicile vamale protecţioniste, mai ales de taxa Smoot-Hawley impusă de SUA în 1930, şi de politicile de „vecinii-cerşetorii” adoptate de celelalte ţări în replică. Impunerea unor asemenea bariere în comerţ a contribuit la mărirea şomajului. Dacă protecţionismul se poate să nu fi fost una dintre cauzele Crizei, a contribuit, în schimb, la propagarea ei.
Ameninţările unei asemenea Crize reeditate sperie pe oricine, şi întrebarea dură dacă ea ar di posibilă în condiţiile economice de azi nu poate fi evitată. Există, totuşi, diferenţe mari între sistemul economic de azi şi cel din secolul trecut, chiar dacă inetrdependenţa economică este accentuată. Stabilitatea se poate obţine, cu condiţia să existe o selecţie a măsurilor care vor menţine expansiunea mondială a economiei şi simultan vor menţine moderaţia care s-a obţinut pînă acum în inflaţie.
Măsurile luate în cadrul New Deal au fost în primul rînd răspîndite făcîndu-se apel la înţelegerea şi patriotismul americanilor. Preşedintele Roosevelt a cerut chiar cetăţenilor care doresc să îl susţină în aplicarea acestui program să îi trimită scrisori prin care să-şi exprime adeziunea şi dorinţa de a se implica. De asemenea, în numele nevoii de ordine, linişte şi pace, a cerut aproape supunere necondiţionată la deciziile luate prin acest program, subliniind inultilitatea cîrcotelilor în tragicele momente pe care le trăia naţiunea în acea perioadă.
În general New Deal este constituit dintr-o serie de acte ce legitimează aplicarea unor măsuri economice şi sociale cu scopul de a atenua Criza profundă cu care s-a confruntat SUA la momentul respectiv.
Una dintre cele mai importante măsuri a fost închiderea tuturor băncilor în 6 martie 1930, permiţînd guvernului să le inspecteze „sănătatea”. Această decizie a reînviat încrederea americanilor în bănci, nemaitemîndu-se că îşi vor pierde toate economiile într-un eventual colaps bancar. Inspectorii guvernamentali au descoperit că majoritatea băncilor erau „sănătoase”, şi 2/3 au fost lăsate să se deschidă curînd după aceea, iar după redeschidere depozitele au ajuns să depăşească retragerile.
Apoi au urmat o serie de programe vizînd protecţia socială, în care au fost implicaţi milioane şi milioane de şomeri: programe ecologice, de curăţare a parcurilor, plajelor, pădurilor, în cadrul cărora muncitorii primeau un salariu de un dolar pe zi, dar şi cazare gratuită şi instruire. O altă parte a şomerilor a fost implicată în construcţii , reamenajări de drumuri, parcuri şi clădiri. De asemenea a fost reactivată hidrocentrala de pe rîul Tennessee pentru a se crea noi locuri de muncă, obţinîndu-se în acelaşi timp şi o producţie ieftină de curent electric.
Programul de Reconstrucţie Industrială era menit să impulsioneze preţurile pentru a ajuta afacerile şi muncitorii. De asemenea, a permis industriaşlor să formuleze nişte coduri privind programul de lucru, producţia, salariile, interzicînd şi angajarea copiilor, şi stabilind un salariu minim. Dar atunci cînd salariile au început să crească, au crescut şi preţurile, consumatorii nu au mai cumpărat destul şi ciclul continuu de supraproducţie – subconsum a dstrus din nou afacerile. În cazul cîtorva domenii de afaceri acest program a fost considerat mult prea rigid.
Un punct controversat al New Deal este programul pentru agricultură, care a încercat să urce preţul produselor de fermă, obligînd fermierii să reducă producţia la anumite produse. Unor fermieri li s-a cerut să sacrifice o parte din animale, în mod paradoxal, în condiţiile în care existau atîţia muritori de foame. Programul a fost declarat neconstituţional mai tîrziu.
Ca o concluzie la cele prezentate, s-ar putea spune că economia îşi are legile sale naturale după care se ghidează şi în mijlocul cărora nu se poate interveni decît limitat, asigurîndu-se un mediu legal şi stabil în cadrul căruia aceasta să se poată manifesta. Dacă există senzaţia că banul oferă mai degrabă prizonierat decît libertate, influenţînd toate celelalte aspecte ale existenţei umane, inclusiv modul de raportare la viaţă al unei naţiuni, determinînd apariţia unor sau altor ideologii, trebuie subliniat faptul că acesta este numai o senzaţie, pentru că, în fond, prin intermediul acestuia s-a ajuns la o asemenea dezvoltare a culturii şi civilizaţiei ai cărei martori sîntem astăzi.
În cadrul capitalismului, crize ca cea din 1929-1933 pot apărea, dar acestea vor fi soluţionate întotdeauna într-un fel sau altul. Pe cînd în sistemul comunist totalitar pe care l-a experimentat lumea estului Europei a reprezentat o criză nu doar economică, ci şi culturală, profundă, care nu a durat trei, patru , cinci ani, ci cîteva zeci de ani, şi a cărei soluţionare va mai dura încă atît. Prin urmare, condamnarea limitelor capitalismului şi ale liberalismului trebuie făcută cu mai multe reţineri .
Care criza?
voi ati stat la cozi interminabile saptamanal, doara doara reusim sa cumparam un pui din acela albastru de gostat si paine un sfert pe cartele, noi tot in criza am trait si inca traim in criza, lucram pe lefuri estice si cumparam la pretzuri vestice, toate sunt calculate in euro dar lefurile 500 lei, fericit cine mai are un loc de munca
Cu mare foamete...multi morti... multi bolnavi cronici pe viata,. etc. dar si cu multi profitori...
sorin8256 întreabă: